Ultimul cadou al celor plecați: grame de aur și argint

Crematoriul municipal din Tajimi (Japonia) – unul dintre orașele care recuperează metale prețioase (aur, argint, paladiu) din cenușa rămasă după incinerare. Astfel de inițiative aduc venituri anuale de ordinul milioanelor de yeni pentru comunitățile locale.

În cultura japoneză modernă, peste 99% dintre decedați sunt incinerați, iar familiile preiau doar o mică parte din cenușa și fragmentele osoase ale celor dragi pentru ritualul funerar. Restul – o cantitate considerabilă de cenușă – rămâne în custodia autorităților locale, care trebuie să o gestioneze.

Aici intervine ideea ingenioasă: în acea cenușă rămasă se găsesc adesea mici cantități de metale prețioase provenite din viața persoanei trecute în neființă. Cum așa? Gândiți-vă la dinții cu plombe de aur, la coroane dentare, la proteze medicale sau dispozitive cu componente din titan, argint ori paladiu implantate în corp.

La crematoriu, corpul se preface in scrum, dar metalele rezistă. Literalmente, rămân mici „flori de mină” în cenușă.

Timp de decenii, aceste metale ajungeau îngropate anonim sau aruncate. Însă nevoia tot mai acută de fonduri a primăriilor japoneze și spiritul practic au dus la o revelație: „urban mining” – mineritul urban, adică extragerea de resurse prețioase din deșeuri, fie ele electronice sau… funerare.

Orașul Nagoya a fost pionier încă din anii ’80, recuperând aur și alte metale din cenușa crematoriilor sale. De pildă, într-un singur an, un crematoriu mare din Nagoya a adunat 12 kg de metale valorând peste 10 milioane yeni. Tokyo, la rândul său, a anunțat că numai în 2007 a vândut 700 g de aur, 500 g de paladiu și 1,9 kg de argint recuperate din rămășițele incinerate – încasând circa 3,2 milioane yeni (aprox. 25.000 dolari).

Sume modeste la nivel de metropolă, dar suficient de tentante pentru a fi luate în serios. De altfel, legea japoneză încă din 1939 stipulează că cenușa nerevendicată de familii aparține administrației locale, deci este perfect legal ca primăriile să o valorifice cum cred de cuviință.

Fast-forward în prezent: fenomenul a luat amploare. Orașe mai mici precum Tajimi (prefectura Gifu) sau vecinul său Mizunami au demarat recent programe de extragere a metalelor prețioase din cenușă. Tajimi a organizat în 2024 un referendum local informal, sondând opinia cetățenilor asupra acestei practici; rezultatul a fost surprinzător de pozitiv – 95% dintre locuitori s-au declarat ”în favoarea” sau ”oarecum în favoarea”.

Cu acest gir moral, primăria va începe să colecteze și să prelucreze cenușa neculeasă de familii, contractând firme specializate în rafinare. Procedura: cenușa este trimisă la rafinatori care extrag aurul, argintul, paladiul și alte metale; apoi primăria vinde (de obicei prin licitație) aceste metalelor colectate, iar ce rămâne din cenușă este reînhumat într-un mormânt comun al orașului.

Buget local “minerit” din crematoriu

Impactul financiar nu e deloc de neglijat. Unele municipalități japoneze câștigă și peste 200 de milioane yeni pe an (circa 1,3 milioane dolari) din vânzarea metalelor recuperate de la crematorii. Orașul Mizunami, după un sondaj similar, a implementat programul și a raportat venituri de ~10 milioane yeni în primul an – bani utilizați direct pentru întreținerea crematoriului și a cimitirelor locale.

În Asahikawa (în nordul Japoniei), autoritățile se așteaptă la circa 4 milioane yeni anual din aceeași sursă. Iar Nagoya – veteranul acestei practici – a trecut în ultimii ani la un sistem de licitație publică: companiile licitează pentru loturile de cenușă de la crematoriu, se ocupă de extragerea metalelor și returnează cenușa inertă rămasă pentru îngropare. În anul fiscal recent, câștigătorul licitației a plătit orașului Nagoya circa 225 milioane yeni pentru privilegiul de a prelucra cenușa, sumă record pusă pe seama creșterii numărului de incinerări și a scumpirii aurului pe piața mondială.

Desigur, nu toată lumea se simte confortabil cu ideea. În unele zone, publicul sau liderii locali au obiectat că pare imoral ca orașul să “profite de pe urma morților”.

Municipiul Shizuoka, de exemplu, a abandonat planul de a vinde metale din cenușă tocmai din considerente etice și culturale, spunând că preferă să respecte sensibilitatea familiilor îndoliate.

Un oficial declara: “Ține și de tradițiile locale; am decis să punem pe primul loc sentimentele familiilor” – semn că Japonia nu este monolitică în abordare Criticii – inclusiv unii experți în etica funerară – compară practica, în cazurile extreme, cu episoade istorice întunecate (s-a amintit chiar de naziștii care căutau aurul în cenușa victimelor, un paralelism care însă nu se susține dat fiind contextul total diferit).

Susținătorii contraargumentează pragmatic: nimic ilegal sau neetic dacă se face transparent, banii ajută comunitatea, iar metalele respective altfel ar sta nefolosite în pământ. În plus, impactul ecologic pozitiv nu e de ignorat – recuperarea aurului și a altor metale reduce nevoia de a le extrage din mine, economisind resurse naturale. Iar cantitățile nu sunt deloc neglijabile: un studiu estima că în 2007 crematoriile din Japonia au generat 1.850 de tone de cenușă și oase – un veritabil zăcământ urban de exploatat.

Între tabu și inovare

Din perspectivă românească, ideea de a “recicla” aur din cenușa umană poate părea șocantă sau lipsită de pietate. În România, incinerarea nu este la fel de răspândită (din motive religioase și culturale), iar acolo unde are loc, familiile iau de regulă toate rămășițele. Cu toate acestea, povestea japoneză ridică întrebări interesante despre utilitatea deșeurilor și despre cum societăți diferite echilibrează respectul față de cei decedați cu nevoia de a folosi rațional resursele.

Japonezii, cunoscuți oricum pentru înclinația lor către reciclare și zero risipă, au extins această filozofie și în sectorul funerar, transformând literalmente cenușa în aur. E un exemplu de economie circulară împinsă la limita tabu-ului, dar care funcționează: cei plecați dintre noi mai oferă o ultimă contribuție comunității, sub forma catorva grame de metal prețios care pot finanța un drum, o școală sau reduce taxele locale.

Dincolo de aspectul morbid, există o metaforă puternică aici. Aurul din dinții cuiva – care odinioară poate a adus zâmbete – ajunge după moarte să lumineze viața comunității sub formă de iluminat stradal sau fonduri pentru un parc.

E o transformare aproape poetică: ceea ce rămâne din viața materială a omului se întoarce în folosul celor vii.

Iar asta ne amintește că, uneori, valoarea se ascunde în cele mai neașteptate locuri, așteptând o minte deschisă să o descopere.

Japonia ne arată că, dacă depășim prejudecățile, putem găsi comori chiar și în cenușă – la propriu și la figurat.

Sursa : cotidianul The Asahi Shimbun