În acest articol vom examina cazurile aurului, gazelor naturale și metalelor rare din România, identificând obstacolele – de la politici fiscale neinspirate și lipsa de viziune strategică, până la probleme de mediu și blocaje administrative – care ne-au ținut pe loc. Vom discuta despre celebrul episod Roșia Montană, despre așteptata exploatare a gazelor din Marea Neagră și despre potențialul (mai puțin cunoscut) în metale rare, precum și despre ce ar trebui schimbat pentru ca țara noastră să treacă de la “țară bogată cu oameni săraci” la un model de dezvoltare bazat pe folosirea responsabilă a resurselor.

Aurul României: mult subteran, puțin în PIB

În subsolul României se află unele dintre cele mai mari rezerve de aur din Europa. Se estimează că deținem cam 4,5% din rezervele europene de aur, zăcăminte fiind identificate în 23 de județe, cu peste 500 de tone concentrate doar în Munții Apuseni. Cel mai cunoscut perimetru este Roșia Montană, unde s-ar găsi peste 300 de tone de aur și 1.500 de tone de argint – o adevărată comoară. Totuși, aceste bogății sunt, deocamdată, îngropate. Exploatările de aur ale României sunt infime azi, realizate la scară mică (Certej încă neexploatat, Baia Mare – proiecte incipiente, Roșia Montană blocată). Practic, aurul contribuie neglijabil la PIB-ul nostru, deși teoretic am putea fi un jucător important în Europa.

Ce s-a întâmplat? Cazul Roșia Montană este emblematic. Proiectul demarat acum 25+ ani de compania Gabriel Resources promitea exploatarea celui mai mare zăcământ, investiții de peste 2 miliarde USD, mii de locuri de muncă și redevențe substanțiale la stat. Din păcate, a fost gestionat prost și înconjurat de controverse: au existat de la început promisiuni uriașe și discursuri pompoase despre “sute de tone de aur”, urmate de nereguli, acuzații de corupție care au erodat încrederea publicului. Societatea civilă s-a opus vehement tehnologiei de exploatare cu cianuri (de teama unui dezastru ecologic, amintind de accidentul de la Baia Mare din 2000).

La un moment dat, Guvernul României părea hotărât să meargă înainte (2013, guvernul Ponta a dat verde inițial), dar protestele de stradă masive au oprit proiectul, Parlamentul respingând legea specială în 2014. Ulterior, Roșia Montană a fost inclusă în patrimoniul UNESCO, blocând practic orice minerit acolo. Compania a dat statul român în judecată cerând despăgubiri ~7 miliarde $, dar surprinzător, în 2022 România a câștigat arbitraju și nu trebuie să plătească (Gabriel Resources a pierdut și licența de exploatare.

Așadar, la final de aproape 30 de ani, România a rămas fără aurul de la Roșia Montană exploatat, dar și fără litigiu – practic un status quo, cu costul amânării oricărei decizii. În tot acest timp, localnicii din Apuseni nu s-au ales cu prosperitatea promisă, iar statul nu a câștigat nimic economic.

Cazul Roșia Montană evidențiază mai multe motive pentru care nu valorificăm aurul:

• Lipsa de încredere și transparență. Proiectele miniere post-’90 au fost percepute ca aranjamente dubioase între investitori controversați și oficiali corupți, ceea ce a dus la opoziție publică masivă. Oamenii pur și simplu nu au mai avut încredere că exploatarea s-ar face corect și în beneficiul țării. Și nu fără motiv: au existat raportări despre nereguli în avizarea de mediu, despre politicieni implicați pe ascuns etc.

• Probleme de mediu nerezolvate. România are în istoria recentă accidentul de la Baia Mare (2000, deversare de cianură) și multe zone poluate de vechile exploatări. Societatea civilă și experții de mediu au argumentat că nu ne permitem încă un risc major. Unii geologi români, precum Ștefan Marincea, susțin totuși că tehnologia se putea face mai bine și mai sigur (ex. tratarea sterilelor cu alte metode) dar discuția tehnică a fost sufocată de tabere pro și contra.

• Abordare fiscală și juridică deficitară. Contractul inițial cu Gabriel Resources a fost foarte prost privit (statul român ajunsese la doar ~20% participație în proiect și redevențe mici de 4-6%). O politică fiscală inteligentă ar fi negociat mai ferm. De asemenea, s-a preferat o lege specială (2013) care ridica semne de neconstituționalitate, în loc să se rezolve în cadrul legal existent.

• Teama de “blestemul resurselor”. Mulți români, inclusiv economiști, au argumentat că “mai bine lăsăm aurul acolo decât să ne alegem cu un dezastru și cu banii risipiți prin străinătate”. E un punct de vedere radical, dar reflectă dezamăgirea față de cum au fost gestionate alte resurse (petrol, păduri etc.). Practic, un segment al populației a preferat să nu exploatăm deloc decât să exploatăm prost.

În paralel cu Roșia Montană, un al doilea mare proiect de aur – Certej (județul Hunedoara) a avut un traseu similar: descoperit, pregătit de compania Eldorado Gold, dar blocat de instanțe de mediu (Curtea de Apel Cluj a anulat autorizații pe motiv de procedură incorectă. Și acolo, activismul a fost intens și investitorul a ezitat să mai continue.

Astfel, România stă pe aur, dar nu-l poate atinge din cauza unui cerc vicios: investitori (unii controversați) + autorități ineficiente => proiecte contestate => proteste + procese => proiecte oprite => investitorii onești se feresc de România. Site ul de presă Panorama.ro rezumă: „societatea civilă nu mai are încredere că exploatările pot fi făcute responsabil, investitorii onești se feresc de România – culmea, o țară foarte bogată în resurse”.

Între timp, ironia face că românii investesc tot mai mult în aur de investiții cumpărat din străinătate, de la monetării și bănci elvețiene sau austriece, plătind premium. Practic, importăm aur de investiții, în loc să ne extragem propriul aur. Banca Națională are ~104 tone de aur rezervă (a 35-a țară ca rezerve de aur), dar acela e aur acumulat istoric, nu din exploatări recente. Statul nu mai extrage nimic semnificativ: Baia de Arieș, ultima exploatare de aur de stat, e închisă. În Apuseni au rămas doar reminiscențe de minerit artizanal pe ici-colo.

În concluzie la aur: principalul motiv pentru nevalorificare e eșecul guvernanței – combinația de corupție, lipsă de transparență și incapacitate administrativă de a reglementa corect un proiect minier modern. Soluția ar fi fost (și poate încă poate fi) un cadru clar, stabil și transparent pentru minerit, unde investitorii serioși să participe, statul să negocieze inteligent cotele, iar monitorizarea de mediu să fie strictă și credibilă. Poate cu alt tip de abordare (de ex. implicarea unei companii de stat ca partener serios, cum a fost cazul la petrol/gaze cu Romgaz), s-ar putea reporni discuția. Dar după episodul Roșia Montană, politic vorbind, subiectul aurului a devenit toxic – nimeni nu vrea să-l atingă.

Gazele naturale: promisiunea Mării Negre întârziată de politicile fiscale

Trecând la gaze naturale, aici situația e diferită. România are o istorie îndelungată de producție de gaze (încă de pe vremea Austro-Ungariei s-au extras primele gaze la Sărmășel). Suntem binecuvântați cu rezerve semnificative onshore (Transilvania, Moldova, Oltenia) și mai recent confirmate rezerve offshore în Marea Neagră. De fapt, România era aproape independentă energetic la gaze înainte de 1990, importurile din URSS completând doar 10-20%. Dar producția din zăcămintele vechi scade (~10% pe an). Salvarea trebuia să vină din zăcămintele noi descoperite în platoul continental al Mării Negre: în 2012, consorțiul ExxonMobil-OMV Petrom a anunțat descoperirea unui zăcământ enorm (Neptun Deep, estimat la 42-84 miliarde m³). Alte companii mai mici (Black Sea Oil & Gas – BSOG) au descoperit zăcăminte mai mici de ~10 mld. m³ (Midia, Ana, Doina).

Fast-forward la 2023: România încă nu extrage gazele din Neptun Deep, deși ar fi trebuit să curgă de ani buni. De ce? Principalul vinovat: politicile fiscale și de reglementare neprietenoase adoptate de stat, care au speriat investitorii:

• Legea offshore din 2018 – adoptată de Parlament cu entuziasm populist, a impus taxe suplimentare foarte grele pe veniturile din gaze (pe lângă redevențe), obligația ca 50% din gazul produs să fie vândut pe piața din România (la prețuri reglementate parțial) și restricții la export. Companiile, în special Exxon și Petrom, au spus clar că în aceste condiții nu pot lua decizia de a investi miliarde în extracție, pentru că profitabilitatea era incertă și regulile se puteau schimba oricând. Practic, statul român a încercat să ia “partea leului” înainte să existe leul… Rezultatul: ExxonMobil a decis să plece din România, să vândă participația sa.

• Au urmat ani de tergiversări și incertitudine legislativă. Abia în 2022 noul guvern a modificat legea offshore, mai relaxând condițiile (reducând cotele din supraimpozitare, eliminând restricția de vânzare internă). După asta, OMV Petrom (rămasă singură operator după exitul Exxon, și cooptând Romgaz care a cumpărat partea Exxon) a prins curaj să anunțe că va lua decizia finală de investiție. Acea decizie a venit în iulie 2023, cu un plan de 4 miliarde euro investiți și start al producției ~2027.

• Întârzierea a fost imensă: practic, aproape un deceniu pierdut din cauza politicilor. Virgil Popescu (fost ministru al Energiei) spunea în 2023 cu satisfacție că „la sfârșitul lui 2026, început de 2027 vom extrage gaze din Marea Neagră – mai mult decât putem consuma”. Dar gândiți-vă, asta se putea întâmpla în 2020-2021 dacă legea era corectă de la început. Popescu însuși recunoștea: „mulți nu mai credeau, dar iată că se întâmplă”– da, nu mai credeau din cauza promisiunilor amânate de atâtea ori. Proiectul Neptun Deep, considerat strategic pentru România, vine la pachet cu un risc mai puțin discutat: posibilitatea ca o parte din rezervele sale să fie diminuate din cauza exploatării intense a zăcământului turcesc Sakarya, aflat în apropiere. Din cauza fenomenelor naturale de migrare a gazelor între zăcăminte vecine, există șanse ca o parte din gazele din Neptun Deep să se deplaseze spre perimetrul turcesc, ceea ce ar putea reduce volumul real disponibil pentru România.Turcia a demarat rapid investițiile pentru exploatarea zăcământului Sakarya, luând decizii într-un timp record

• Între timp, o altă lovitură de imagine: OMV Petrom a sugerat la începutul anului 2023 că nu datorează statului român contribuție de solidaritate pe profiturile mari din 2022, invocând interpretări legislative, ceea ce a stârnit scandal (românii percep că OMV “profită” de pe urma resurselor, deși la acel moment Petrom încă nu extrăgea nimic din offshore; profitul mare venea din scumpirea gazului onshore și trading). Această tensiune publică arată fragilitatea încrederii: percepția că “străinii ne iau gazul pe nimic” vs. investitorii care simt că “statul schimbă regulile cum vrea”. Adevărul e la mijloc – comunicarea și echilibrul fiscal au lipsit.

• Un exemplu concret al efectelor nocive ale politicilor: micii producători din proiectul Midia (BSOG) au reușit totuși să înceapă extracția în 2022 (primii metri cubi offshore românești). Însă statul a introdus în 2022 o suprataxă pe vânzarea gazelor la preț peste un anumit plafon (OUG 27/2022), fără a exclude gazul nou produs. Astfel, BSOG s-a trezit că câștigă mai puțin dintr-un an întreg de producție 2023 decât în 6 luni din 2022, din cauza taxelor majorate. Și a dat statul român în judecată. Profit.ro arată că suma plătită la stat de BSOG (redevențe + impozit suplimentar) a scăzut cu 69% în 2023 față de 2022, deși 2023 a fost primul an plin de producție. De ce? Pentru că prețurile gazului scăzuseră, deci conform formulei de supraimpozitare, BSOG a plătit mult mai puțin, iar statul a încasat mai nimic. Practic, statul a reușit performanța să descurajeze producția tocmai când era nevoie (2022-2023, criză energetică), și să nu încaseze oricum prea mult pe termen mediu pentru că a pus taxe legate de prețuri excepționale.

• O altă aberație a fost obligația (acum eliminată) ca producătorii de gaze să vândă o cotă pe piața internă la preț plafonat pentru populație și termoficare. În 2019-2020, această obligație a distorsionat piața și a ținut prețurile jos artificial, demotivând investițiile.

În esență, politicile fiscale incoerente și impredictibile au amânat exploatarea gazelor. România nu a știut ce vrea: ba venit maxim la stat (prin taxe mari), ba gaze ieftine la intern (prin obligații), ba independență energetică. Rezultatul a fost să nu obțină niciuna la timpul potrivit:

• Nici venituri (că nu s-a extras nimic o perioadă),

• Nici gaze pentru consum (am tot importat scump de la ruși până recent),

• Ba chiar a pierdut credibilitate. România a ajuns să fie dată ca exemplu de “așa nu” prin conferințe internaționale – investitorii zic: “aveți resurse dar nu sunteți predictibili, preferăm altundeva”. De altfel, Exxon a plecat la proiecte mai sigure (Guyana, de ex., unde guvernul a fost mult mai cooperant).

Un alt aspect e birocrația și infrastructura:

• Abia în 2021 s-a finalizat gazoductul BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria) care creează rută de export/import. Dar încă nu avem o rețea extinsă de gaze pe teritoriul țării.

• Lipsa unei strategii industriale: HotNews nota că România nici măcar nu are planuri de a folosi intern tot gazul ce va veni din Neptun Deep pentru că industrii consumatoare precum combinate de îngrășăminte au fost închise, planurile de centrale electrice pe gaz (Turceni, Ișalnița) sunt întârziate. Astfel, cum scria acel articol, probabil o mare parte din gaz va fi exportată oricum (Austria și Ungaria de-abia așteaptă să cumpere. Paradoxal, după ce inițial statul nu voia să lase companiile să exporte, acum realizează că nu avem ce face cu tot gazul dacă vine brusc. Schimbare de discurs: de la “nu exportăm gazul românesc!” la “să fim furnizor regional, să înlocuim gazul rusesc”. Asta arată lipsa de viziune integrată: trebuiau gândite concomitent extragerea și dezvoltarea industriilor locale (chimie, petrochimie, energie) care să folosească gazul, altfel e doar materie primă brută vândută.

• Pe plan fiscal, se potrivește zicala "ulciorul nu merge de multe ori la apă". Statul a vrut prea mult inițial și era să rămână cu nimic. După corectarea legii offshore, situația e mai bună: guvernul estimează totuși că va încasa ~20 miliarde euro la buget din exploatarea Mării Negre pe durata de viață a zăcămintelor. E bine, dar putea veni mai devreme și eventual mai mult dacă mediul de afaceri era prietenos de la început. Ca referință, Norvegia a extras mult mai repede resursele de gaz offshore și a pus veniturile la treabă (fond suveran etc.). Noi am amânat deceniul de aur al gazelor exact când prețurile erau sus. Vom extrage din 2027 probabil până pe la 2040, cine știe ce prețuri vor fi atunci (după 2030 e posibil chiar scădere de cerere dacă se grăbește tranziția verde, deci am putea vinde mai ieftin decât dacă o făceam mai devreme).

Concluzia la gaze: politica fiscală impredictibilă și populismul au fost frânele principale. Odată corectate aceste aspecte în 2022, lucrurile s-au mișcat rapid – semn că investitorii erau gata de acțiune dacă li se oferea un mediu rezonabil. Pe viitor, stabilitatea cadrului juridic e crucială: companiile se uită atent dacă nu cumva vreun guvern viitor îi supraimpozitează iar sau le impune restricții. Nimeni nu investește dacă e posibil să vină alt OUG care să-ți vândă gazul cu preț plafonat la intern.

Partea bună: acum direcția e setată, gazele vor veni, iar România poate deveni exportator net ~din 2027. Dar “lecția de manual” rămâne: amânarea valorificării ne-a costat miliarde (importuri inutile în anii de întârziere, oportunități pierdute când prețul era mare).

Metalele rare și alte resurse: între potențial și inacțiune

Pe lângă aur și gaze, România are și alte resurse valoroase insuficient folosite:

• Cupru: Zăcământul de la Roșia Poieni (Cupru Min Abrud) este cel mai mare din Europa, cu rezerve estimate de ~1 miliard tone minereu la 0,36% Cu (deci ~3,6 milioane tone cupru metal). Se exploatează, dar la scară sub potențial și cu tehnologie învechită. În plus, nu îl valorificăm local complet: cum am menționat, concentratul de cupru trebuie exportat pentru rafinare, din cauză că combinatul de la Zlatna s-a închis. Astfel, pierdem plusvaloare. De asemenea, statul a tot căutat investitor strategic pentru Cupru Min (inclusiv compania chineză Merlion a fost interesată), dar nu s-a concretizat. Un expert citat de panorama.ro spunea: “dacă ar trebui să exploatăm ceva cu prioritate, ar trebui porphyry copper-ul de la Roșia Poieni, care e în exploatare dar are nevoie de retehnologizare”. De ce nu am făcut-o? Lipsă capital, planificare, investiții. Statul nu a investit suficient, a căutat privatizare dar a fost indecis.

• Mai mult, zăcămintele de cupru conțin și alte metale critice: la Roșia Poieni și altele există telur, germaniu, stibiu (antimon), indiu, galiu, arsen – cu o valoare cumulată impresionantă, ce depășește chiar valoarea aur+argint din acele zăcăminte. Practic, Apusenii sunt un coș de metale critice. Însă pentru a le valorifica, ai nevoie de lanț metalurgic complex (separare elemente, etc.). Or noi nici măcar cuprul principal nu-l rafinăm, d-apoi subprodusele. Lipsa rafinăriei ne face nerentabili: e mai greu să vinzi concentrat decât metal pur, e mai ieftin.

• Aluminiu: România are bauxită puțină, dar avusese lanț complet (mina de bauxită Mărăcineni – rafinărie alumina Oradea – Alro Slatina producție aluminiu). Azi, mina și rafinăria s-au închis, Alro importă alumina. Deci alt lanț slăbit.

• Rare earth (pământuri rare): Pământurile rare sunt un grup de 17 elemente chimice folosite în tehnologia modernă — de la telefoane și mașini electrice, până la echipamente medicale și militare. Deși nu sunt extrem de rare în natură, ele sunt greu de extras, pentru că se găsesc în cantități mici și dispersate în rocă. România nu are exploatări cunoscute, însă sunt indicii că anumite depozite de argilă în zona Moldovei ar conține pământuri rare ion-adsorbite (similar cu cele din China de Sud). De asemenea, vechile halde de steril la Moldova Nouă (banatite cu Cu-Pb-Zn) ar conține cantități interesante de pământuri rare și alte elemente. În 2021, ANRM menționa că vrea cartografiere pentru astfel de materii prime critice. Dar deocamdată, nimic concret. UE ne presează: noul Regulament al Materiilor Prime Critice cere fiecărui stat să identifice resursele exploatabile.

• Grafit: Era ceva la Baia de Fier, Gorj, dar nimic mare.

• Litiu: Nu se vorbește mult, dar există un zăcământ de pegmatit cu litiu (Poiana Ruscă, Hatnaș) studiat sumar. Și prin Bihor. Însă nu e clar dacă rentabil.

• Alte resurse energetice: Petrolul (rezervelor onshore scăzând, offshore avem ceva în Marea Neagră la platforme de mică adâncime – dar nimic ca gazul), cărbunele (avem încă lignit mult, dar politicile climatice îl restrâng), uraniu (minele de la Crucea, Bihor – acum închise, importăm), energie hidro și verde (acolo chiar stăm binișor, hidro 30% din mix, crește eolian/energie solară). La gaz și petrol, România încă tot nu a clarificat regimul fiscal general: Petrom se plânge că are cea mai mare povară fiscală din UE (dacă includem toate taxele specifice).

• Resurse minerale non-metalifere: sare (avem enormde multă, dar restricționată de stat), ape minerale (ok, aici), roci etc. Nu intră la “strategice” deși și sarea e importantă (noi exportăm sare masiv, statul vrea privatizare la Salrom pentru capital de investiții).

În general, la metalele rare și critice (cupru, baterii, rare earth), problema României este lipsa de strategie și de investiții proactive. Țări ca Polonia investesc în extracția de metale critice (lor le-a ieșit cu minereul de cianit – element de baterii), Suedia a anunțat în 2023 descoperirea de pământuri rare la Kiruna și vrea rapid să exploateze. Franța repornește mine de litiu (Massif Central). România, deși are potențial, e în urmă. De ce?:

• Politici fiscale și proprietatea statului: multe din aceste resurse sunt concesionate la companii de stat ineficiente (ex. Minvest, Remin etc., acum falimentate). Statul nu a reușit privatizarea sau parteneriate public-private. Și a lipsit capitalul de stat pentru retehnologizare.

• Teama de mediu și blocaje birocratice: orice proiect minier nou e întâmpinat cu scepticism de populație (după experiențele negative). E drept, multe din vechile exploatări au lăsat dezastru în urmă (ex. iazul de decantare de la Valea Șesei, poluarea de la Moldova Nouă etc.). Statul nu a remediat, deci localnicii nu mai vor altele.

• Impozitarea și reglementarea incoerentă: taxa pe activitatea minieră, redevențe, proceduri greoaie la ANRM pentru licențe. De pildă, PanAn Resources, o companie canadiană, s-a plâns de anii pierduți în birocrația românească pentru un proiect legat de aur în Bihor – exasperată, într-un final a plecat.

• Lipsa valorificării locale: cum am mai spus, nu avem lanțuri integrate – extragem puțin și brut, nu procesăm, deci nu obținem profitul mare. Deci trebuie să ne apucăm și noi, altfel vom fi iar importatori net de tehnologie plătind altora resurse. UE depinde mult de importuri (55-98% la majoritatea materiilor critice) iar scopul noii politici e să dezvolte producție internă. Asta poate pune presiune pe zone bogate ca România. Dacă vine presiune de la UE și finanțare, ne trezim că tot ce stă acum neatins va fi redeschis. Însă fără un plan și dialog local, riscăm conflicte mari socio-ecologice.

De ce nu valorificăm?

Sintetizând cauzele generale pentru care România nu își valorifică la maximum resursele (aur, gaze, metale rare):

1. Politici fiscale instabile sau excesive, care alungă investitorii și amână proiectele (cazul gazelor offshore fiind emblematic).

2. Corupție și proastă guvernanță în gestionarea proiectelor de resurse, ducând la scandaluri, procese, lipsă de încredere (ex: Roșia Montană).

3. Birocrație greoaie și întârzieri administrative (licențe, avize) ce îi împing pe investitori să renunțe.

4. Absența unei strategii integrate de dezvoltare a lanțului valoric intern. Noi ne concentrăm ori pe extracție brută, ori deloc. Nu am gândit pe termen lung: dacă extragem gaz, ce industrie dezvoltăm? dacă extragem cupru, investim într-o rafinărie? etc. Alte țări (ex. Finlanda) fac planuri: au mină de nichel și cobalt, au construit fabrică de prelucrare, apoi gigafabrică de baterii – lanț complet acasă la ei. Noi vindem ieftin concentrat, cumpărăm produs finit scump.

5. Teama de impactul social și de mediu, combinată cu un activism puternic (ceea ce nu e rău, dar statul n-a știut să medieze). Costurile de mediu ascunse au fost ignorate mult timp, iar acum societatea reacționează poate exagerat în sens opus: “mai bine nimic decât poluare”. Un echilibru e greu de găsit, dar nu imposibil. Țările nordice arată că mineritul se poate face mai sustenabil. Noi am rămas cu tehnologie anilor '80 și cu amenajări miniere periculoase, normal că lumea zice stop.

6. Cadrul instituțional slab: ANRM (Agenția Resurse Minerale) a fost ani la rând subfinanțată, cu conducere politizată. N-a putut nici măcar să actualizeze hărți geologice sau să facă licitații pentru noi perimetre. La gaze, de pildă, deși sunt potențial și alte perimetre offshore, nu s-au scos la licitație următoarele. La pământuri rare, nici măcar nu avem studii aprofundate.

Pierderile pe care ni le permitem și ce am putea câștiga

Prin nevalorificare, pierdem oportunități uriașe:

• Pierdem venit la buget ce ar putea finanța infrastructură, spitale, educație. Uitați-vă la Norvegia: a făcut din petrol un fond de $1 trilion. Noi cu resursele noastre am fi putut avea un fond suveran bunicel, dar abia strângem câte ceva.

• Pierdem locuri de muncă bine plătite în industrie. Mineritul modern și industriile de prelucrare sunt surse de joburi calificate. O exploatare mare offshore la gaze creează mii de joburi direct și indirect. O rafinărie de cupru la fel. O fabrică de baterii ar putea folosi litiu autohton, generând lanț industrial.

• Pierdem poziție strategică. Dacă România devenea rapid un exportator mare de gaze, avea altă greutate în regiune, poate conducea discuții la nivel UE altfel. La fel, dacă am fi producători de anumite metale (litiu, cupru) am avea un cuvânt de spus în politica industrială europeană. Așa, importăm de la alții și stăm pe margine la discuțiile importante.

• Se perpetuează modelul de “colonie” economică: vindem materie primă brută (când o vindem) și cumpărăm produs scump, ratând crearea de valoare adăugată internă. Exemplu: extragem lemn brut, exportăm bușteni ieftin, importăm mobilă scumpă. La fel riscăm și cu resursele minerale.

Ce s-ar putea face pentru a întoarce situația? Câteva idei:

• Stabilitate legislativă și fiscală: un nou cadru pe 10-20 ani pentru resurse, elaborat cu consultarea tuturor părților, care să nu se schimbe la fiecare guvern. Predictibilitate = investiții.

• Transparență totală și comunicare publică: statul să prezinte clar beneficiile proiectelor, cum vor fi monitorizate, ce beneficii are comunitatea, cum se evită poluarea. Să includă ONG-urile de mediu în monitorizare, parteneriate pe termen lung. Practic, să câștige încrederea publicului că se poate și “minerit responsabil”. De exemplu, există tehnologia de a extrage aur fără cianură ( mai scumpe dar posibile). Poate acceptăm profit mai mic dar un mediu protejat.

• Reforma companiilor de stat din domeniu sau parteneriate: Cupru Min, Salrom etc. – ori să fie capitalizate și modernizate, ori listate parțial la bursă pentru transparență și fonduri, ori parteneriate cu firme reputate. De exemplu, Guvernul a decis recent listarea Salrom (sare și grafit) – mișcare bună care a adus bani pentru investiții (vor să deschidăo primă exploatare pe un filon de grafit).

• Fond suveran sau fond de dezvoltare din veniturile resurselor: ca să nu se risipească. S-a tot vorbit, dar nu s-a făcut (vechiul guvern Dragnea voia un Fond Suveran care a căzut în Parlament).

• Impulsionarea procesării locale: prin facilități fiscale poate. De pildă, dacă cineva construiește o uzină de rafinare cupru în România, să aibă tax breaks (facilități fiscale sau scutiri de taxe). Sau dacă cineva face fabrică de magneti permanenți (rare earth) să fie sprijinit prin PNRR etc. E mai ușor să exporți minereu și să imporți magneți, dar pe termen lung vrei know-how local.

• Educație și formare: anii de stagnare au dus la pierderea specialiștilor. Trebuie investit în geologie, inginerie de petrol, minerit – altfel când vrem să vrem să demarăm, n-o să avem oameni și vom depinde complet de expați.

• Implicarea comunităților: Oamenii din zone cu resurse să fie co-interesați. De ex, un procent mai mare din redevențe la bugetul local direct (legea actuală  dă 20% din redevențe la primării ). Plus asigurări de mediu, plan post-închidere etc., ca localnicii să nu simtă că li se ia tot și li se lasă doar poluare.

România se află între resurse și politici fiscale – formula din titlu sugerează că fix politicile noastre fiscale și economice stau în calea valorificării resurselor. E adevărat în mare măsură. Acolo unde am ajustat politicile (cum e gazul offshore recent), lucrurile au pornit. Unde nu, stagnăm.

În plus, mai e un punct de reflecție: Este oare ok să lăsăm aceste resurse nefolosite? Unii ar zice da, lăsăm pentru generații viitoare sau ca rezervă strategică. Dar exemplul cu litiul sau cuprul arată că cererea e acum; dacă așteptăm prea mult, tranziția energetică va trece și s-ar putea ca peste 30 ani acele resurse să nu mai aibă aceeași valoare (tehnologiile se pot schimba, ex. dacă se trece la baterii sodiu-ion, litiul scade).

O țară ca România, care are nevoie de creștere economică, nu-și prea permite luxul să nu-și folosească atuurile. Însă trebuie să o facă inteligent și sustenabil. Altfel, vom rămâne cu eterna etichetă de “țară bogată cu oameni săraci”.

Pentru investitorii și cetățenii interesați de aur și alte active sigure, mesajul practic este: nu putem conta mereu pe stat să ne pună la dispoziție valorile naționale. Până se hotărăsc autoritățile, fiecare își poate lua propriile măsuri: diversificați economiile, eventual dețineți  aur (fizic sau prin instrumente financiare) ca hedge personal, urmăriți oportunități de investiții în companii legate de resurse (poate într-o zi vom vedea listată la bursă o companie românească de resurse rare – ar fi o șansă ca românii să participe la câștig). Și, nu în ultimul rând, implicați-vă în dialogul public: aceste decizii despre cum ne folosim resursele ne privesc pe toți. O opinie informată din partea societății va împinge politicienii să ia decizii mai responsabile.

România are încă șansa de a-și scrie destinul economic folosindu-și inteligent resursele – să sperăm că vom învăța din greșelile ultimelor decenii și vom reuși să transformăm bogăția subsolului în prosperitate deasupra solului, fără a sacrifica mediul și comunitățile. Este un echilibru dificil, dar nu imposibil. Exemple pozitive există în lume, și noi nu ducem lipsă nici de oameni pricepuți, nici de idei bune – doar de voința politică de a le pune în practică.

În concluzie, nu valorificăm la maximum aurul, gazele și metalele rare din cauza erorilor noastre de politică și guvernanță – dar aceste erori pot fi corectate. Resursele sunt încă acolo. Depinde de noi dacă vrem să le lăsăm generațiilor viitoare intacte (dar poate inutile) sau să le folosim responsabil acum pentru a crea o economie mai puternică, care să le permită și generațiilor viitoare un trai mai bun.

Ideal ar fi să găsim calea de mijloc: să ne folosim resursele naturale ca un temei pentru dezvoltare durabilă, nu ca pe un câștig rapid risipit și nici ca pe niște idolii intangibili. Iar pentru asta, e nevoie de viziune, competență și integritate în politicile publice – exact metalele rare ale scenei noastre politice, pe care sperăm să le descoperim și valorificăm cât mai curând.