De câte feluri sunt aceste fonduri suverane?

• Fonduri din resurse naturale (petrol, gaze, minereuri): Norvegia, Arabia Saudită, Emiratele.

• Fonduri ancorate în rezerve valutare/comercial: Singapore (GIC, Temasek).

• Fonduri „activiste”/strategice (dezvoltare internă, reindustrializare, securizare de lanțuri de aprovizionare): PIF (Arabia Saudită), Temasek (Singapore), PFR (Polonia – nu e SWF canonic, dar acționează ca un fond de dezvoltare cu apetit mare de risc).

România și „fantoma” FSDI: multe promisiuni, blocaje de constituționalitate, neîncredere în guvern

România a încercat, între 2017–2019, să creeze Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții (FSDI). Ideea era să adune într-o societate de tip holding participațiile statului la companii profitabile și să folosească dividendele + eventuale emisiuni de obligațiuni pentru investiții mari în infrastructură, sănătate, energie.

Problema?

Arhitectura juridică, transparența și guvernanța. Președintele țării de atunci,  Klaus Johannis, a sesizat Curtea Constituțională, invocând, între altele, neclarități privind regimul juridic al activelor publice, riscul de politizare și lipsa unor garanții solide de integritate și control parlamentar. Legea a fost întoarsă pentru corecții. Rezultatul: proiectul nu s-a materializat în forma anunțată.

În paralel, am avut (și avem) deficite bugetare ridicate și o dependență de finanțare externă – exact opusul condițiilor clasice din care se nasc marile SWF-uri (surplusuri structurale, rezerve mari de valută, venituri extraordinare din resurse naturale).

Pe scurt, nu am avut “benzina” și nici cadrul de guvernanță credibil pentru un asemenea vehicul. În locul unui SWF clasic, România a mers în practică pe soluții bugetar–fiscale (PNRR, fonduri UE, buget general consolidat), nu pe un „buzunar intergenerațional” alimentat din resurse naturale sau excedente.

Ce lipsește ca să reînviem ideea?

• Sursă clară, recurentă, de alimentare (excedent, resurse, redevențe, dividende consistente).

• Regulă fiscală explicită (cât intră, cât iese, când ai voie să retragi).

• Guvernanță blindată: board independent, reguli dure de transparență, raportare trimestrială publică, cod etic de investiții, plafon de risc.

• Mandat clar: pasiv (tip Norvegia) vs. activ/strategic (tip Temasek/PIF/PFR).

Norvegia – cel mai mare fond suveran din lume. Standardul de aur: bani din petrol, pentru nepoți, investiți global, cu o regulă fiscală simplă

Government Pension Fund Global (GPFG) este cel mai mare fond suveran din lume, administrat de Norges Bank Investment Management. A fost creat pentru a „decupla” economia norvegiană de ciclurile volatile ale petrolului și pentru a pune deoparte bogăția resurselor naturale pentru generațiile viitoare.

Fondul este 100% deținut de stat și investit aproape integral în afara țării (pentru a nu supraîncălzi economia locală).

Câteva repere-cheie actuale

• Valoare la final de 2024: 19.742 miliarde coroane norvegiene (~1,8 trilioane USD). Peste jumătate din valoare este randament acumulat (nu bani injectați). 

• Regula fiscală („regula de 3%”): statul poate cheltui anual, pe buget, în medie cam 3% din valoarea fondului (estimarea randamentului real pe termen lung). În White Paper 2025, guvernul spune explicit că, în anii normali, retragerile ar trebui să fie sub 3%, pentru a păstra un tampon pentru șocuri majore. În 2025, ~24% din cheltuielile bugetului vor fi finanțate din fond. 

• Alocare: istoric ~70% acțiuni, ~30% obligațiuni & real estate/energie regenerabilă (ponderile exacte variază în timp). Fondul are mii de participații în peste 70 de țări. A devenit un acționar activist responsabil (votează împotriva pachetelor de compensații considerate excesive, susține rezoluții ESG, etc.). 

• Etica investițiilor: există Consiliu de Etică și liste de excluderi (de la armament nuclear la încălcări grave ale drepturilor omului sau distrugeri masive de mediu). Modelul lor de transparență + reguli clare de excludere e adesea recomandat ca best practice. 

De ce funcționează în Norvegia și în România, nu?

Pentru că Norvegia are

(1) surplus structural din resurse naturale

(2) regulă fiscală simplă și respectată

(3) consens politic rar în jurul fondului

(4) instituții extrem de credibile și transparente.

România nu bifează (încă) aceste căsuțe – nici ca resurse, nici ca disciplină fiscală, nici ca încredere instituțională.

Polonia – nu are un SWF clasic, dar are PFR, un „fond de dezvoltare” care joacă activ pe termen lung

Polonia n-a creat un fond suveran pe model norvegian (nu are surplusuri de petrol sau gaze care să curgă în cont), dar a mers pe o strategie de stat-investitor prin Polish Development Fund (PFR) – o companie deținută de Trezoreria Statului, înființată în 2016, care investește capital, oferă garanții, împrumuturi, instrumente pentru inovare, energie, infrastructură, digitalizare, și – foarte important – susține pariurile industriale ale țării (inclusiv tranziția energetică, producția de baterii, apărare). 

Câteva explicații

• PFR nu este un “fond suveran” clasic, dar acționează ca un braț de investiții strategice al statului, cu mandat explicit de a împinge capitalul acolo unde piețele private sunt prea lente sau prea prudente.

• Prioritățile 2025 (conform direcțiilor strategice anunțate): tranziție energetică, inovare, competitivitate internațională, reziliență economică pe termen lung, apărare – deci exact zonele în care România caută soluții (și bani). 

• Structura și guvernanța sunt mai aproape de o bancă de dezvoltare + fond de fonduri (gândește-te la o combinație între EximBank, BERD și un fond de private equity de stat).

• PFR se finanțează și prin obligațiuni garantate de stat, prin mandate publice clare și parteneriate cu instituții internaționale. (Vezi profilul Global SWF pentru cifre agregate – ~5,3 mld. USD AUM raportate pe platforma lor, dar grupul PFR gestionează mult mai multe instrumente la nivel consolidat). 

Lecția poloneză pentru România: dacă nu ai resursele (sau timpul) să construiești un SWF în sens norvegian, poți crea un fond de dezvoltare cu disciplină de guvernanță, cu mandat industrial clar, cu raportare publică, care să fie brațul executiv al marilor proiecte (energie, baterii, reindustrializare). Important este ca regulile jocului să fie stabile și transparente, iar politicul să nu poată „sifona” sau folosi discreționar aceste vehicule.

Concluzie pentru România

• Nu putem copia Norvegia: nu avem petrolul, nu avem surplusurile, nu avem (încă) aceeași disciplină fiscală și instituțională.

• Putem însă să adaptăm Polonia: un fond de dezvoltare bine guvernat (nu doar “o companie de stat cu alt nume”), ancorat în reguli de transparență, cu mandat clar pe tranziție energetică, digitalizare, apărare, infrastructură, care raportează trimestrial public, auditat independent, cu board profesionist (nu politic).

• Dacă în viitor veniturile din resurse naturale onshore/offshore sau din privatizări ar crea surplusuri consistente, putem discuta din nou un SWF “veritabil” cu regulă fiscală în Constituție (gen 3% din fond/an). Până atunci, un PFR „de România” e drumul mai realist.

Întrebări frecvente

1. Ce este, de fapt, un fond suveran?
Gândește-te la el ca la „pușculița” unei țări. Este un fond de investiții al statului, alimentat din surplusuri – de exemplu, bani din petrol, gaze, rezerve valutare sau privatizări. Acesti bani nu stau degeaba, ci sunt investiți în acțiuni, obligațiuni, imobiliare sau alte active, cu scopul de a aduce randamente și de a proteja economia pe termen lung.

2. România chiar a încercat să facă un fond suveran?
Da, între 2017 și 2019 s-a vorbit mult despre FSDI (Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții). Ideea era să se folosească participațiile statului la companii profitabile pentru investiții mari, cum ar fi infrastructura sau energia. Numai că legea a fost declarată neconstituțională și proiectul a rămas pe hârtie.

3. Cum a reușit Norvegia să aibă cel mai mare fond suveran din lume?
Simplu spus: au luat veniturile din petrol și le-au investit global, pe termen lung. Government Pension Fund Global (GPFG) valorează peste 1,8 trilioane de dolari și finanțează chiar și o parte din bugetul anual al Norvegiei. Totul este extrem de transparent, cu reguli clare și un accent mare pe investiții etice.

4. Ce este regula de 3% din Norvegia?
Este o regulă foarte sănătoasă: statul norvegian poate folosi anual, în medie, doar 3% din valoarea fondului. Este modul lor de a nu „goli pușculița” și de a se asigura că fondul va crește în continuare pentru generațiile viitoare.

5. Ce este PFR-ul Poloniei și cu ce diferă de un fond suveran clasic?
Polonia nu are un SWF clasic, dar are Polish Development Fund (PFR), care funcționează ca un instrument de investiții strategice: finanțează tranziția energetică, digitalizarea, apărarea și alte industrii-cheie. E mai degrabă un „fond de dezvoltare” decât o pușculiță intergenerațională.

6. Ar putea România să facă ceva similar Poloniei?
Da, și ar fi chiar o idee bună. Un fond de dezvoltare cu reguli clare, condus de profesioniști, ar putea investi în energie, infrastructură, tehnologie sau apărare. Este mai realist decât un SWF clasic, cel puțin până când vom avea surplusuri mari din resurse sau fiscalitate.

7. Care sunt lecțiile cele mai importante pentru România?

• Nu poate copia Norvegia: nu are atât de mult petrol și surplusuri uriașe.

• Să construiească  un fond de dezvoltare cu mandat clar și guvernanță solidă.

• Să aibă reguli simple și stricte – cum e regula de 3% din Norvegia – fără risipă de bani.

• Să investească  strategic, în industrii cu viitor (energie verde, minerale, tehnologie).