Aurul din râurile României: Arieș și Mureș

Aurul curge, la propriu, prin unele râuri din România. În special în zona Munților Apuseni, apele râurilor Arieș și Mureș poartă particule de aur nativ, vizibile uneori cu ochiul liber în nisipul și pietrișul de pe albie – un fenomen puțin întâlnit  în Europa.

România este, de altfel, una dintre puținele țări europene unde aurul se găsește natural în aluviunile râurilor. Numele râului Arieș nu este întâmplător: derivă din latinescul "Aureus" (aurit), iar în limba maghiară este numit "Aranyos" (însemnând „auriu”) – o referire directă la aurul din apă.

Gravură din secolul al XIX-lea înfățișând căutători de aur pe Valea Arieșului, în Apuseni.

De-a lungul istoriei, localnicii au spălat nisipul și pietrișul acestor râuri în căutarea “nisipului de aur”. Aurul aluvionar din Arieș, Mureș și din alte ape ale Apusenilor apare sub formă de fulgi sclipitori sau mici pepite amestecate în sediment. Cantitățile sunt mici – adesea doar câteva grame la tona de nisip – dar puritatea aurului este foarte mare, acesta fiind aur nativ aproape pur.

În trecut, aceste râuri au produs sute de kilograme de aur colectate cu migală din tăurile și vâltorile apelor. Chiar și romanii cunoșteau bogăția Apusenilor: Legendele locale spun că în antichitate se extrăgea aur din râurile zonei, ceea ce i-a atras pe cuceritorii romani spre aceste meleaguri.

Astăzi, pasionații de istorie și aventurierii mai încearcă încă să strecoare nisipul cu șaitrocul (un tip de sită manuală) pe Arieș sau Mureș, sperând să zărească în lumina soarelui strălucirea inconfundabilă a unui firicel de aur. Este o priveliște rară și fascinantă: apa care sclipește auriu, amintind că natura ascunde mici comori chiar sub ochii noștri.

Aurul din apa oceanelor

Când privim întinderea nesfârșită a oceanului, ultimul lucru la care ne gândim este aurul.

Și totuși, oceanele conțin aproximativ 20 de milioane de tone de aur dizolvat în apa sărată. Este o cantitate uriașă – de peste 20 de ori totalul aurului extras de oameni de-a lungul timpului – însă răspândită într-un volum copleșitor de apă.

Concentratia aurului marin este extrem de mică, de ordinul a câtorva părți pe trilion, astfel că acest tezaur subacvatic rămâne invizibil și inaccesibil. Chimic, atomii de aur se leagă de cloruri și alte particule din apa sărată, rămânând dispersați uniform în toată masa oceanică.

Aluviunile aduse de râuri, praful purtat de vânt și izvoarele hidrotermale de pe fundul mării adaugă continuu cantități infime de aur în apă, dar fără a forma nicio “pepinieră” concentrată pe care s-o putem exploata.

Ideea de a extrage aur din mare i-a tentat pe mulți visători de-a lungul ultimelor secole.

Un chimist britanic, Edward Sonstadt, estima încă din 1872 că ar fi cam 65 mg de aur per tonă de apă de mare, și visa la instalații care să adune bogățiile oceanului la țărm în timpul mareelor.

În secolul XX, faimosul savant Fritz Haber – laureat Nobel cunoscut pentru că a inventat sinteza amoniacului – a încercat și el să scoată Germania interbelică din datorii filtrând aurul din Atlantic.

Haber a mobilizat echipe întregi de cercetători, a investit fonduri considerabile și a conceput un sistem cu centrifuge uriașe, bazându-se pe calcule optimiste care sugerau profituri enorme. După ani de eforturi, proiectul a eșuat: concentrația reală de aur din apă s-a dovedit de 10 ori mai mică decât se crezuse inițial, iar energia necesară pentru a extrage acele urme depășea cu mult valoarea aurului obținut.

Haber și-a recunoscut înfrângerea – “vina” nu era a oceanului, ci a chimistului care visase prea mult la aurul lui. De atunci și până azi, ”comoara” oceanică rămâne ascunsă. Chiar dacă oceanele țin în ele milioane de tone de aur, tehnologiile actuale nu pot recupera economic acest metal dispersat.

Paradoxal, mările planetei sunt ca o imensă Cutie a Pandorei plină de aur: știm că bogăția e acolo, dar nu o putem atinge fără a risipi resurse uriașe. În loc de cufere pline cu aur pe fundul mării, realitatea ne oferă un aur invizibil, diluat în fiecare strop de apă sărată – suficient cât să ne stârnească imaginația, dar prea puțin ca să ne îmbogățească.

Aurul, metalul prețios din corpul uman

Este greu de crezut, dar fiecare dintre noi poartă aur în propriul corp – la propriu.

Un om de greutate medie conține aproximativ 0,2 miligrame de aur în organism. Evident, nu vorbim despre vreo mini-lingouri în stomac, ci despre atomi microscopici de aur dispersați în țesuturi și fluide.

Cea mai mare parte a aurului biologic se găsește în sângele nostru, circulând prin vene și artere. În medie, sângele unui om ar conține în total cam 0,07 mg aur – restul fiind repartizat în organe precum ficatul, inima sau creierul (acolo existând urme insignifiante, de ordinul microgramelor).

De ce avem aur în corp? Acest element nu are un rol nutritiv sau funcțional cunoscut în biologie, însă apare ca impuritate naturală preluată din alimentație și apă. Aurul este un metal inert și netoxic: spre deosebire de metalele grele periculoase (plumb, mercur etc.), aurul nu reacționează ușor și nu dăunează organismului în cantitățile infime în care este prezent.

Unele studii au sugerat chiar că ionii de aur ar putea avea efect antioxidant sau antiinflamator, dar la nivelul minuscul în care se află în corpul uman, impactul este probabil neglijabil.

Practic, fiecare dintre noi purtăm o cantitate microscopică de aur “coloidal” plimbat prin sânge odată cu oxigenul și substanțele nutritive. Iar corpul nostru îl gestionează pasiv: nu-l acumulează, dar nici nu-l elimină complet, astfel că rămâne înglobat în țesuturi.

Privind poetic, am putea spune că în venele fiecărui om curge un strop de aur. Desigur, nu vom putea extrage vreodată acest aur din noi înșine – valoarea lui ar fi de doar câțiva cenți, mult mai mică decât costul oricărei analize medicale.

Însă simplul fapt că aurul, simbolul bogăției și al nemuririi, există chiar în interiorul nostru conferă o notă aparte legăturii omului cu metalul prețios. La urma urmei, suntem literalmente făcuți și din praf de stele, iar aurul din sângele nostru a provenit cândva din explozia supernovelor antice care au semănat elemente grele în norul primordial ce a dat naștere Pământului.

Poate că fascinația noastră pentru aur – dintotdeauna privit ca metal al regilor și zeilor – are și o explicație subtilă: o parte minusculă din acel aur se află deja în noi, legându-ne fizic de bogățiile Pământului și ale cosmosului.

Frunze care conțin aur: eucaliptul și aurul din plante

Se spune adesea că banii nu cresc în copaci. Însă natura contrazice această zicală, măcar în cazul aurului: în anumiți copaci chiar “crește” aur în frunzele lor.

Cel mai cunoscut exemplu este eucaliptul, un arbore originar din Australia, ale cărui rădăcini foarte adânci pot absorbi particule minuscule de aur din sol și le pot transporta până în frunze. Practic, dacă există un zăcământ aurifer îngropat la mari adâncimi sub un grup de eucalipți, acești copaci vor extrage aurul odată cu apa din pânza freatică.

Aurul, fiind toxic pentru plante în concentrații mari, este împins de arbore către extremități – în frunze și ramuri subțiri – pentru a proteja trunchiul și rădăcina. Desigur, vorbim de cantități infime: o frunză de eucalipt poate conține aur în concentrație de ordinul câtorva zeci de părți pe miliard, adică nici 0,000005% din greutatea sa. Ai avea nevoie de sute de copaci și mii de frunze ca să aduni destul aur cât să-l vezi cu ochiul liber. Nu vă grăbiți să fierbeți frunze de eucalipt pentru a “extrage” aurul! Valorificarea economică directă este exclusă – însă descoperirea are o altă semnificație importantă

Imagine obținută prin fluorescență de raze X a nervurilor frunze de eucalipt, în care particulele microscopice de aur (puncte verzi) au fost depozitate de arbore. Fenomenul a fost confirmat în 2013 de cercetătorii australieni de la organizația de știință CSIRO, care au detectat bucățele de aur de circa 8 micrometri lățime în frunzele eucalipților deasupra unor depozite aurifere subterane.

Pentru geologi și companiile miniere, asta înseamnă un lucru revoluționar: copacii pot funcționa ca prospectori naturali. În loc să facă foraje costisitoare și să distrugă ecosisteme, exploratorii pot analiza mostre de frunze, scoarță sau sol din jurul unor eucalipți pentru a depista urme de aur, indicând prezența unui zăcământ adânc.

Este o metodă de explorare biogeochimică mult mai ieftină și ecologică, folosind natura ca aliat.

Și nu doar eucaliptul are acest talent. Aurul “crescut” în plante nu este o exclusivitate a eucalipților. Cercetările au arătat că și arbuști sau alte specii din preajma eucalipților pot conține particule aurifere, dacă rădăcinile lor ajung în straturile de sol bogate în aur.

De pildă, în solurile aurifere ale Transilvaniei, vechii căutători observaseră că anumite plante indică prezența aurului – ”bana calului” (coada-calului, o ferigă) era renumită pentru că cenușa ei, după ardere, conținea un conținut neobișnuit de mare de aur, semn că planta îl acumulase din solul bogat în minereu.

Astfel de plante-senzor au intrigat oamenii de știință de multă vreme. Abia recent însă, instrumente moderne precum microscopia de sincrotron sau spectrometria de masă ne-au permis să vedem direct aceste particule minuscule ascunse în țesuturile vegetale.

Nu vom planta livezi de eucalipt pentru a culege recolte de aur, dar vom putea folosi copacii existenți ca pe niște antene naturale care semnalează “aici jos ar putea fi o mină de aur”. Este o situație în care natura ne șoptește un secret pe care abia acum am învățat să îl deslușim.

Aurul fascinează prin raritatea și strălucirea sa, însă exemplele de mai sus ne arată un adevăr paradoxal: acest metal prețios este, de fapt, răspândit pretutindeni în jurul nostru – în ape, în pământ, în organismele vii.

Diferența stă în concentrație și accesibilitate. Firicele de aur sclipesc în râurile din Apuseni, dar trebuie să cauți ore întregi ca să aduni un gram.

Tone de aur plutesc în oceane, dar atât de dispersate încât nici cele mai ambițioase planuri nu le pot extrage rentabil. Fiecare om are aur în sânge, însă mult prea puțin pentru a conta altfel decât poetic. Copacii pot aduna aur din sol, dar doar cât să lase o semnătură pentru ochiul atent al cercetătorului.

Aurul e peste tot, dar nu oricine îl poate vedea sau valorifica. Și poate că tocmai această prezență discretă îl face și mai special. Ne amintește că trăim pe o planetă bogată în miracole materiale, unde chiar și cel mai prețios metal se integrează în marele circuit al naturii – invizibil, tăcut, așteptând să fie descoperit de cei curioși. În fond, așa cum scria un geolog celebru, „nu toți cei care rătăcesc caută aur, dar aurul îi așteaptă pe cei care știu să privească”.