Aurul și inflația românească în perioada 1990–2025

La sfârșitul anilor ’80, România era obișnuită cu prețuri relativ stabile datorită economiei planificate din era socialistă. Totuși, această stabilitate artificială ne-a costat: în anii ’80, politici de austeritate severe au generat penurie și datorie externă plătită cu sacrificii interne.

Schimbarea a venit brusc după 1989. În noiembrie 1990, odată cu liberalizarea prețurilor și a cursului valutar, țara a fost lovită de un șoc inflaționist puternic.

În ianuarie 1990, leul fusese devalorizat deja o dată: noile autorități au unificat cursurile multiple de schimb la 21 lei pentru un dolar (față de vechiul curs oficial de 14,23 lei și cel nefavorabil de 8,74 lei pentru necomercial). Chiar și așa, nivelul de 21 lei/USD nu reflecta echilibrul pieței. Până în noiembrie 1990, leul a suferit o nouă devalorizare la 35 lei/USD, iar curând după aceea a ajuns la 60 lei/USD. Economia românească se confrunta cu reformele de tranziție: prețurile erau eliberate de sub controlul statului, producția scădea, iar deficitul fiscal creștea.

Inflația a început să accelereze periculos.

Între 1991 și 1993, România s-a confruntat cu una dintre cele mai mari inflații din Europa postcomunistă. În 1993, rata anuală a inflației a atins 256%, după ce în 1991 fusese deja 170%. Aceasta nu a fost o hiperinflație clasică (definită ca >50% pe lună), dar a fost suficient de severă încât prețurile se triplau sau chiar mai mult de la an la an. În mod concret, dacă în 1990 un coș de produse costa 10 lei, conform BNR același coș ar fi costat peste 150 lei în anii 2000. Leul românesc pierduse masiv din puterea de cumpărare, iar încrederea populației în moneda națională era zguduită.

Evoluția inflației și cursului valutar (1990–2005)

Anii 1990–1993: Primele reforme au fost însoțite de lipsa de produse și de tipărirea de bani pentru acoperirea deficitului. Guvernul a mărit salariile și pensiile, dar aceste creșteri au alimentat și mai mult inflația. În 1993, prețurile erau de peste 50 de ori mai mari decât în 1990, semn că leul își pierduse aproape complet valoarea în trei ani. Moneda națională se deprecia într-un ritm alarmant față de valutele forte. De exemplu, cursul leu-dolar a explodat de la aproximativ 22 lei pentru 1 USD în 1990 la peste 760 lei/USD în 1993. Aceasta înseamnă că leul s-a prăbușit de peste 30 de ori față de dolar în doar trei ani.

Aurul ca refugiu: În acest context, aurul a început să fie perceput drept un refugiu financiar. Cei care dețineau aur sau valută forte (precum dolarul) au reușit să-și protejeze economiile de ravagiile inflației. Un exemplu elocvent: un gram de aur în 1990 valora aproximativ 300 de lei (vechi) pe piața liberă, dar până în 1993 ajunsese să valoreze de zeci de ori mai mult în lei, reflectând deprecierea monedei locale.

Aurul a acționat ca depozit de valoare, păstrându-și puterea de cumpărare chiar și când leul pierdea teren. Bătrânii povesteau cum cu un inel de aur vândut în 1992 putea cumpăra un televizor color, pe când cu banii ținuți la saltea abia mai puteau cumpăra alimente de bază.

Anii 1994–1996: După 1993, inflația anuală a scăzut temporar la ~136% în 1994 și apoi spre 30-40% pe an. Economia dădea semne de stabilizare fragilă. Guvernul a implementat unele măsuri de austeritate și de control al masei monetare, iar privatizările timide și împrumuturile externe au adus o gură de oxigen.

Totuși, în această perioadă, dolarizarea economiei a devenit un fenomen obișnuit: românii preferau să țină economiile în dolari sau mărci germane decât în lei, de teama devalorizării continue. Pe piață apăruseră “bișnițarii” care schimbau valută la colț de stradă, iar prețurile la bunurile scumpe (mașini, electronice) erau adesea exprimate direct în USD.

În 1996, inflația încă era aproape 40%, iar alegerile au adus o schimbare de guvern și promisiuni de reformă accelerată.

Criza din 1997: Noul guvern instalat după alegeri a hotărât să elimine multe dintre subvențiile care țineau artificial jos prețurile (la energie, alimente, transport). Această măsură, deși necesară pe termen lung, a declanșat un nou episod inflaționist. În 1997, inflația a urcat iar la 154,8% anual, al doilea vârf după 1993. Leul s-a devalorizat puternic: dacă la începutul lui 1997 cursul oficial era în jur de 1.200 lei/USD (0,12 RON în denominare nouă), spre sfârșitul anului s-a apropiat de 7.000 lei/USD.

Practic, într-un singur an, moneda și-a pierdut de circa 5 ori valoarea față de dolar. Acesta a fost un șoc major pentru populație, care a văzut cum economiile în lei li se topesc. Ca răspuns, Banca Națională a României (BNR) a ridicat dobânzile la niveluri astronome (peste 100% pe an la depozite) în încercarea de a ține banii în lei, însă cu efecte limitate. Oamenii au continuat să fugă de leu spre active reale: terenuri, apartamente, bunuri de folosință îndelungată și, bineînțeles, aur.

Anii 1998–1999: După șocul din 1997, inflația a coborât la ~59% în 1998 și ~45% în 1999. Totuși, acești ani au fost dificili, marcați de recesiune și de crize financiare regionale (Asia 1997, Rusia 1998) care au afectat și România. Leul a continuat să se deprecieze, deși într-un ritm mai lent. Până în 1999, cursul ajunsese la peste 15.000 lei/USD (adică 1,5 RON în banii de azi).

BNR a recurs în continuare la intervenții administrative: a înghețat temporar cursul, a retras licențele multor case de schimb valutar și a introdus un control mai strict al tranzacțiilor valutare în 1996 și 1998. Aceste măsuri au calmat pe moment fluctuațiile, dar au erodat încrederea investitorilor străini. De asemenea, s-a creat o piață neagră paralelă unde dolarul se vindea adesea cu 20-25% peste cursul oficial.

Mulți români cumpărau aur sub formă de bijuterii – nu neapărat pentru a le purta, ci ca metodă de economisire. Aurul de investiții lipsea, practic, din alegerile lor. Dealerii locali au aprut mai târziu.

Anii 2000–2004: Începând cu anul 2000, situația a început treptat să se stabilizeze. Inflația anuală a scăzut de la 45,7% în 2000 la 15,3% în 2003 și 11,9% în 2004. Această scădere a fost rezultatul combinat al politicilor monetare mai stricte ale BNR, al unui nou acord cu FMI și al perspectivelor de aderare la UE care au impus disciplină fiscală. BNR (condusă de guvernatorul Mugur Isărescu) a fixat ca obiectiv dezinflația (reducerea inflației) și a început să utilizeze tot mai mult instrumente precum țintirea agregatelor monetare și mai târziu țintirea inflației (după 2005).

În paralel, leul a continuat să se devalorizeze față de valutele majore, dar într-un ritm mai lent. La începutul anului 2000, cursul era ~21.000 lei/USD (2,1 RON) și a ajuns la ~32.500 lei/USD (3,25 RON) la finele lui 2004.

Cu alte cuvinte, în 15 ani de tranziție (1990-2004), leul vechi pierduse circa 99,9% din valoare față de dolar. Un calcul ilustrativ: 1 dolar valora 21 lei în 1990, dar peste 21.000 lei în 2000 și peste 32.000 lei în 2004.

 Acesta este motivul pentru care BNR a luat decizia istorică de a re-denomina moneda.

Re-denominarea din 2005: La 1 iulie 2005, România a tăiat 4 zerouri din coada leului. 10.000 lei vechi (ROL) au devenit 1 leu nou (RON). Astfel, leul “greu” a simplificat calculul prețurilor și a marcat simbolic sfârșitul unei epoci de inflație galopantă. Până la re-denominare, ajunseseră să circule bancnote de 1 milion de lei (care valorau aproximativ 30 USD). Moneda națională era greu de folosit și fizic (sute de bancnote pentru tranzacții banale), dar mai ales psihologic – încrederea publicului era șubrezită de denumiri astronomice. Prin denominare și prin stabilizarea inflației sub 10%, BNR a reușit să redea o parte din credibilitatea leului.

Aurul, desigur, nu și-a pierdut zerourile: un gram de aur care înainte de denominare era cotat la ~370.000 lei vechi a devenit 37 lei noi.

De fapt, dacă ne uităm la perioada 1990-2005 per ansamblu, vedem că aurul și-a protejat valoarea de-a lungul tranziției. Spre exemplu, în iulie 2000, cursul gramului de aur (stabilit de BNR) era ~19,5 lei noi. În iulie 2005, după denominare, era în jur de 35-40 lei. Această creștere reflecta atât inflația internă, cât și creșterea prețului aurului pe plan internațional începută după anul 2001. Cu alte cuvinte, cine a economisit în aur în anii ’90 – fie că a cumpărat monede, lingouri sau bijuterii de investiție – și-a protejat și chiar sporit puterea de cumpărare, comparativ cu cei ce au păstrat economiile în lei.

Aurul și stabilizarea (2005–2025): inflație scăzută, șocuri și noul val inflaționist

După 2005, România a intrat într-o perioadă de inflație relativ scăzută și stabilă, cel puțin în comparație cu anii ’90 turbulenți. BNR a adoptat oficial țintirea directă a inflației în 2005, cu obiectiv pe termen mediu de 2,5% ±1%. Astfel, politicile monetare au devenit mai transparente și orientate spre stabilitatea prețurilor. Rezultatele s-au văzut:

• 2005–2007: Inflația a scăzut treptat de la ~9% în 2005 la 4,8% în 2007. Economia creștea robust, alimentată de investiții străine și de boom-ul creditării (mai ales în euro). Leul chiar s-a întărit față de euro și dolar în această perioadă, datorită intrărilor mari de capital. De exemplu, cursul dolarului a coborât temporar sub 2,5 RON/USD în 2007. Pentru aur, aceste evoluții mixte (preț internațional în creștere, dar leu întărit) au însemnat că prețul aurului în lei nu a crescut spectaculos până în 2007. Totuși, tendința globală de creștere a aurului (determinat de creșterea cererii pe piețe și de criza subprime incipientă) începea să se facă simțită.
• Criza financiară 2008–2009: Odată cu Marea Criză Financiară globală, România a trecut printr-o recesiune severă. Inflația a oscilalat (7,9% în 2008, 5,6% în 2009), iar leul s-a depreciat din nou (de la 2,3 lei/euro în 2007 la peste 4 lei/euro în 2009). În fața nesiguranței, aurul a redevenit vedeta. Prețul unciei de aur la nivel internațional a urcat spre 1000 USD în 2009, iar în lei, a trecut de 80-100 lei pe gram. Investitorii locali au realizat că aurul oferă o protecție dublă: pe de o parte, este un hedge contra inflației și devalorizării monedei, pe de altă parte crește când piețele financiare sunt în criză. Aurul a fost supranumit “refugiul de ultimă instanță” în acei ani tulburi. BNR însăși deținea un stoc important de aur (~104 tone, neschimbat din 2000, 107 tone aproximativ in 2025) ca parte a rezervelor internaționale, ceea ce conferea credibilitate țării în fața creditorilor externi.
• 2010–2015: Acești ani au adus consolidare fiscală și ajustări structurale. Inflația a scăzut rapid după 2010, mai ales datorită cererii scăzute din economie și aprecierii monedei: 3,3% în 2012, 1,1% în 2014. În 2015 România a cunoscut chiar un episod de deflație (-0,6%), cauzat în principal de reducerea TVA la alimente și de ieftinirea petrolului. Pentru prima oară, o generație de români vedea prețuri care scad ușor la unele produse – o situație de neconceput în anii ’90. În această perioadă calmă din punct de vedere inflaționist, aurul nu a mai fost în prim-plan. Prețul aurului la nivel mondial s-a stabilizat (după vârful atins în 2011 la ~1900 USD/uncie, a scăzut spre 1100-1200 USD în 2014). În România, gramul de aur oscila în jur de 140-170 lei în acei ani. Cei care cumpăraseră aur în 2008-2009 la prețuri mai mici au avut randamente frumoase până în 2011, dar apoi aurul a stagnat. Lecția rămâne însă: pe termen lung, aurul și-a menținut valoarea. Din 1990 până în 2015, inflația cumulată a fost enormă, dar prețul aurului în lei a ținut pasul și chiar a depășit ritmul inflației pe orizont lung. Un raport al World Gold Council nota că aurul are performanțe superioare principalelor active financiare în perioade de revenire a inflației și incertitudine economică.
• 2020–2022: După o perioadă de relativă stabilitate în anii 2015–2019 (inflație anuală în jur de 1-4% și leu relativ stabil în bandă îngustă), a venit un nou șoc: pandemia COVID-19, urmată de criza energetică și războiul din Ucraina. În 2020 inflația a fost încă modestă (2,6%), dar în 2021 a urcat la 5,1%, apoi în 2022 a sărit la 13,8%, cel mai ridicat nivel din ultimele două decenii. România nu a fost singură în această situație – inflația a crescut peste tot în lume din cauza costurilor la energie, perturbării lanțurilor de aprovizionare și a politicilor monetare ultra-relaxate din anii precedenți. Pentru români însă, a fost un deja-vu îngrijorător: prețurile la alimente și utilități creșteau văzând cu ochii, iar leul se deprecia treptat (a trecut de pragul psihologic de 5 lei/euro în 2022 pe piața valutară interbancară). Din nou, investitorii și populația au privit spre aur ca plasament de siguranță. Cererea de aur de investiții (monede și lingouri) a crescut simțitor în 2022. Prețul aurului în lei a atins maxime istorice. Spre exemplu, în septembrie 2023 gramul de aur se vindea cu ~288 lei, iar un an mai târziu, în septembrie 2024, ajunsese la 373 lei/gram, un record absolut. Aceasta înseamnă o creștere de aproape 30% într-un an – semn clar că investitorii își pun banii la adăpost în aur “în vremuri tulburi” cu război și tensiuni economice. Practic, în 2022–2023 aurul a salvat din nou puterea de cumpărare a celor prevăzători, în timp ce banii lichizi în lei se erodau cu peste 10% pe an.
• 2023–2025: Inflația a rămas încă peste ținta BNR, deși în scădere (10,4% în 2023, prognoze ~5% pentru 2024). BNR a înăsprit politica monetară (dobânda de referință crescând la peste 7% în 2023) pentru a răci economia și a domoli scumpirile. Leul s-a menținut relativ stabil față de euro în jurul a 4,9-5 lei/EUR, însă față de dolar s-a depreciat (cursul USD/RON trecând de 4,5 în 2023, față de ~4,0 în 2021). Aurul în 2025 continuă să fie la cote ridicate: volatilitatea geopolitică și așteptările inflaționiste globale mențin metalul galben în preferințele investitorilor. La final de 2025, BNR afișa un curs de ~586 lei pentru gramul de aur – aproape dublu față de nivelul de doi ani în urmă. Aurul a demonstrat încă o dată că, de-a lungul ciclurilor economice, își conservă valoarea. Dacă în 2005 un gram de aur era ~35 lei, astăzi este de peste 15 ori mai mare. Prin comparație, 1 leu din 2005 are o putere de cumpărare mult redusă astăzi, ca efect cumulat al inflației (chiar moderate).
• 

Aurul versus leul pe termen lung: Perioada 1990–2025 ne oferă o lecție clară.

Leul, ca orice monedă fiat emergentă, a fost vulnerabil la episoade de inflație și devalorizare masivă. În schimb, aurul – un activ cu oferta limitată și valoare universal recunoscută – a servit adesea drept barometru al încrederii.

Când politica monetară a deraiat, prețul aurului (exprimat în lei) a “sunat alarma” crescând vertiginos. Când inflația a fost sub control, aurul a stagnat sau chiar a scăzut (în termeni reali). Pe ansamblu însă, cine a investit consecvent în aur a reușit să-și protejeze averea și să doarmă mai liniștit. Desigur, corelația aur-inflație nu e perfect liniară pe termen scurt – pot exista perioade când inflația crește iar aurul scade sau invers – însă pe termen lung aurul s-a dovedit un excelent scut împotriva erodării banilor.

Concluzie

Povestea inflației românești dintre 1990 și 2025 este una a transformării dramatice: de la explozia prețurilor din anii ’90 care a erodat economiile a milioane de oameni, la stabilizarea dificilă din anii 2000 și la noile provocări inflaționiste recente.

În tot acest timp, aurul a stat în fundal ca un martor tăcut și un refugiu de încredere. Pentru bunicii care ascundeau câteva monede de aur “pentru zile negre”, aceste zile au venit și au trecut de mai multe ori în ultimele decenii. Ei au văzut cum leul a pierdut patru zerouri și cum dobânzile bancare abia țineau pasul cu scumpirile. Dar au văzut și cum strălucirea aurului nu a pălit: gramul de aur care valora 300 de lei vechi în 1990 valorează sute de lei noi astăzi, semn că puterea lui de cumpărare a rămas intactă ba chiar sporită.

Desigur, lectia nu este că aurul urcă mereu – au existat și perioade de scădere sau stagnare – ci că aurul își păstrează valoarea pe termen lung într-un mod în care monedele naționale nu reușesc, mai ales în economii volatile.

Aurul  oferă acea liniște că, indiferent de regim politic sau ciclu economic, nu va deveni hârtie igienică (cum s-a întâmplat literalmente cu bancnotele de mărci germane în 1923 sau cu leii din anii ’90). Pentru investitorul modern, povestea ultimilor 35 de ani din România confirmă un principiu clasic de diversificare: să ai o parte din portofoliu în aur e ca și cum ai avea o poliță de asigurare contra “incendiului” inflaționist. Iar această poliță a fost neprețuită pentru cei care au deținut-o în momentele-cheie ale istoriei noastre recente.

Istoria nu se repetă exact, dar rimează – iar dacă viitorul va aduce noi episoade inflaționiste, putem paria că aurul își va juca din nou rolul de erou tăcut al economiilor noastre.

Întrebări frecvente 

De ce a fost inflația atât de mare în România anilor ’90?
Inflația explozivă din anii ’90 a fost cauzată de liberalizarea bruscă a prețurilor și cursului de schimb după 1989, într-o economie dezechilibrată. În comunism, prețurile erau ținute artificial jos și exista multă monedă latentă (bani în circulație fără acoperire în marfă). Când piața a fost liberalizată, prețurile au “recuperat” decalajul, crescând masiv. În plus, guvernele de tranziție au finanțat deficitele prin tipărire de bani, accentuând inflația. Șocurile externe (prețuri internaționale la energie) și instabilitatea politică au contribuit și ele. Practic, România a trecut prin ceea ce economiștii numesc o inflație de tranziție, comună multor țări foste comuniste, însă în România amplitudinea a fost mai mare din cauza întârzierii reformelor până în 1997 și a politicilor inconsistent aplicate.

Aurul este întotdeauna o investiție bună când e inflație?
Aurul are reputația de protecție împotriva inflației, deoarece în timp ce valoarea banilor scade, valoarea aurului tinde să crească în moneda respectivă. Istoric vorbind, aurul și-a păstrat puterea de cumpărare pe perioade lungi (decenii, secole). În România, exemplele confirmă acest lucru: în anii ’90 aurul a crescut masiv în lei, protejând economiile. Totuși, pe termen scurt relația nu e perfectă – pot exista intervale în care inflația crește dar aurul stagnează sau scade. Prețul aurului e influențat și de factori globali: ratele dobânzilor, cererea industrială, stabilitatea geopolitică. Ca atare, aurul e o bună asigurare pe termen lung împotriva inflației, dar ca investiție poate avea volatilitate. Este prudent ca un investitor să dețină o parte din portofoliu în aur (de exemplu 5-10%, conform unor recomandări ale experților pentru diversificare și protecție, nu neapărat întreg portofoliul.

Cum a evoluat cursul leu-aur comparativ cu leu-dolar?
Cursul leu-dolar reflectă cât de mult se depreciază leul față de o monedă forte. Între 1990 și 2025, leul (prin denominare și devalorizare) a pierdut enorm față de dolar – de la 21 lei/USD în 1990 la echivalentul a peste 90.000.000 lei vechi/USD în 2025 (circa 9 RON noi/USD). Cursul leu-aur arată prețul aurului în lei. Acesta a crescut exponențial: de la ~300 lei vechi/gram în 1990 la ~300.000 lei vechi/gram (30 RON) în 2005 și ~600 RON/gram în 2025. Raportul leu-aur a urcat deci mult mai mult decât leu-dolar. Explicația: pe lângă devalorizarea leului (comună ambelor rapoarte), aurul însuși s-a apreciat față de dolar (prețul aurului în USD a crescut, mai ales după 2000). Astfel, pentru un român, aurul a fost dublu avantaj: a beneficiat și de curs (dolarul crescând în lei) și de creșterea metalului galben în dolari. De exemplu, dacă un român a cumpărat un gram de aur cu 100.000 lei vechi în 1998, același gram valora în 2008 circa 700.000 lei vechi (70 RON), iar azi peste 2.500.000 lei vechi (250 RON). Comparativ, dolarul a crescut față de leu, dar mult mai puțin în același interval. Aurul a depășit astfel atât inflația în lei, cât și simpla deținere de valută.

Ce momente-cheie din politicile BNR au ajutat la stăpânirea inflației?
Banca Națională a României (BNR) a avut un rol crucial în domolirea inflației. Câteva momente-cheie: (1) Stabilizarea 1994-1995 – BNR a restrâns creditul și a încercat un curs de schimb controlat, reducând temporar inflația. (2) Pachetul dur 1997 – deși inflația a explodat atunci din cauza liberalizărilor, acel moment a fost punctul de pornire pentru reforme serioase sub supravegherea FMI, care au permis ulterior scăderea inflației. (3) Independența BNR și țintirea inflației (2005) – BNR a primit cadru legal să acționeze independent de politic (Legea BNR 2004) și a introdus regimul de țintire a inflației, ceea ce a ancorat așteptările inflaționiste. (4) Controlul strict al masei monetare – de la mijlocul anilor 2000, creșterea agregatelor monetare a fost ținută sub control, iar rezervele minime obligatorii ridicate au frânat expansiunea creditului în lei. (5) Intervenții pe curs – BNR a intervenit uneori vânzând valută pentru a tempera deprecieri excesive ale leului, ajutând la prevenirea creșterii prețurilor la import. (6) Comunicația și credibilitatea – sub guvernatorul Isărescu, BNR a comunicat publicului clar obiectivele și a dobândit credibilitate. Toate acestea, coroborate cu discipline fiscale (uneori impuse de acorduri internaționale), au făcut posibil ca inflația să scadă de la sute la sub 5% în decurs de un deceniu. la data screrii acestui  articol, inflația este de aproximativ 10% din PIB, cea mai mare la nivelul tărilor euro.

Este aurul o investiție potrivită pentru românii de azi?
Aurul poate fi o componentă utilă a portofoliului unui investitor român, dar nu trebuie idealizat. Avantajele aurului: protejează împotriva inflației pe termen lung, diversifică portofoliul (prețul aurului are corelație mică cu acțiunile sau imobiliarele) și oferă siguranță în vremuri de criză (aurul tinde să crească când există panică pe piețe). Dezavantaje: nu aduce dobândă sau dividend, poate avea volatilitate de preț pe termen scurt și necesită costuri de stocare (dacă se deține fizic). Pentru românii de azi, care au la dispoziție instrumente financiare variate, aurul poate fi accesat fie ca aur fizic (monede, lingouri cumpărate de la dealeri autorizați), fie prin fonduri de investiții pe aur sau ETF-uri listate internațional, fie chiar în conturi de trading ca aur “de hârtie”. Recomandarea experților financiari este adesea să aloci un procent moderat (5-10%) din portofoliu aurului, exact din motivele de protecție discutate. Deci da, aurul are sens ca investiție pe termen lung și asigurare în fața unor potențiale derapaje (inflaționiste sau valutare) viitoare. Totuși, fiecare investitor ar trebui să-și analizeze obiectivele și toleranța la risc – aurul nu “aduce profit” în sine, ci conservă valoare, ceea ce e neprețuit în anumite contexte, dar poate părea plictisitor în altele.

Cum a influențat aderarea la UE și perspectivele de adoptare a euro inflația și rolul aurului?
A: Aderarea la Uniunea Europeană (în 2007) a impus României să mențină stabilitatea prețurilor ca parte a criteriilor de convergență (criteriile de la Maastricht cer inflație redusă). Această ancoră externă a ajutat la disciplinarea politicilor macroeconomice. În anii premergători aderării, România a redus inflația la niveluri single-digit, apropiate de cele din UE. După aderare, integrarea în piața europeană a adus competiție și flux de bunuri, ceea ce a avut un efect temperator asupra prețurilor (importam deflație din UE la produse industriale). Perspectiva adoptării euro (încă nefinalizată, dar planificată) a acționat și ea ca factor de disciplină: România și-a stabilizat cursul relativ și a urmărit convergența inflației spre media zonei euro. Toate acestea au redus nevoia percepută de “refugiu” în aur în perioadele 2010-2019, când inflația era mică și stabilă. Totuși, aurul din rezerva BNR (~103 tone) a rămas neatins, semn că țara a valorificat aurul ca garanție de stabilitate – ne-am ținut aurul ca parte din credibilitatea noastră financiară externă, deși unii politicieni au sugerat vânzarea lui în schimbul investiții (propuneri respinse de BNR). Așadar, aderarea la UE a adus stabilitate și inflație mică, dar evenimentele recente (pandemie, crize) au arătat că riscurile există oricând, iar aurul rămâne relevant ca plasament de siguranță dacă lucrurile deraiază. În contextul adoptării euro, rolul aurului la nivel individual poate scădea (pentru că odată intrați în zona euro, inflația ar trebui aliniată la nivelul BCE).

Totuși, la nivel național, aurul va continua să fie o parte a rezervei valutare și un simbol al solvabilității, chiar și într-o eventuală Românie în zona euro.