Jean Mihail – filantropul cu 9 tone de aur

La începutul secolului XX, un boier oltean modest în aparență ascundea în seifuri un tezaur demn de cartea recordurilor: Ioan (Jean) C. Mihail ajunsese să dețină echivalentul a nouă tone de aur și vaste proprietăți funciare.

Născut în 1875 la Craiova, ultimul descendent al familiei, Mihail a moștenit un imperiu agricol pe care l-a sporit prin administrare abilă și investiții prudente. În anii ’20, averea sa era evaluată la peste un miliard de lei – o sumă colosală, neegalată proporțional nici măcar de miliardarii contemporani – și se întindea peste 80.000 – 100.000 de hectare de pământ arabil.

Se spune că, în pofida bogăției inimaginabile, Jean Mihail ducea o viață surprinzător de simplă. Nu organiza petreceri extravagante și prefera discreția, trăind mai degrabă ca un „singuratic” decât ca un nabab ostentativ.

Patriotism în vreme de criză.

În 1929, odată cu Marea Criză Economică, România a fost aruncată în haos financiar: leul se prăbușea, băncile dădeau faliment, iar statul nu se mai putea împrumuta fără garanții solide (adevarul.ro. În acel moment critic, Jean Mihail – devenit cel mai bogat român al vremii – a făcut un gest aproape inimaginabil astăzi: și-a pus întreaga avere colosală gaj pentru a garanta împrumuturile externe ale țării.

Practic, el a girat direct în fața băncilor din Elveția și Franța cu propriul său aur și proprietăți, permițând statului să obțină fonduri salvatoare. A fost un act de patriotism rar, prin care olteanul bogat a prevenit falimentul național. Mulți l-au numit atunci un „salvator al economiei românești”, minunându-se cum un singur om putea oferi siguranță financiară unei întregi națiuni.

Sfârșitul tragic al celui mai bogat român.

În ciuda actelor sale de caritate și a influenței în viața economică, soarta personală a lui Jean Mihail a fost aproape tragică. În februarie 1936, la doar 60 de ani, bogătașul care deținea palate somptuoase a fost găsit stingându-se singur, într-o cameră neîncălzită din Palatul său din Craiova. 

Diagnosticul oficial a fost bronhopneumonie, însă publicul a fost șocat de contrastul dintre averea uriașă și condițiile modeste în care și-a dat ultima suflare. Faptul că „ultimul miliardar craiovean” a murit fără familie lângă el și fără confortul de bază a alimentat aura de legendă și mister din jurul său.

Moștenirea risipită.

Neavând soție sau copii, Jean Mihail a hotărât prin testament să lase întreaga sa avere Statului Român, cu dorința expresă ca banii și proprietățile să fie folosite pentru dezvoltarea țării și ajutorarea celor nevoiași. El cerea, printre altele, fonduri pentru școli rurale, biblioteci, spitale, aziluri de bătrâni și împroprietărirea țăranilor cu loturi din moșiile sale.

Ironia amară este că această comoară lăsată în grijă publică nu și-a atins scopul nobil. Funcționarii însărcinați cu administrarea averii i-au neglijat sau încălcat dorințele – și-au fixat salarii exagerate, au gestionat fondurile ineficient – astfel încât impresionanta avere a fost risipită rapid, rămânând practic doar Palatul Mihail din Craiova drept martor al opulenței de odinioară.

În mai puțin de o generație, ceea ce fusese cândva un fond uriaș pentru binele public a dispărut fără să lase spitalele și școlile visate în urmă. Astfel, povestea lui Jean Mihail rămâne o lecție despre fragilitatea averii și despre cât de repede se poate spulbera chiar și cel mai generos legat, dacă nu există integritate în administrare.

Gheorghe Grigore Cantacuzino – “Nababul” cu palate și ”aur negru”

Cu câteva decenii înainte ca Jean Mihail să-și facă testamentul, un alt român atingea culmi legendare ale bogăției. Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit sugestiv „Nababul”, a fost la sfârșitul secolului al XIX-lea prototipul boierului multimilionar: deținătorul a zeci de moșii, munți, vii, palate și... chiar al petrolului din subsolul țării.

Provenit dintr-o veche familie nobiliară, Cantacuzino a fost de două ori prim-ministru al României și primar al Bucureștiului, însă faima sa se datora mai ales averii sale impresionante, aproape inimaginabile pentru contemporani (adevarul.ro.

Latifundiar de top și aur negru. La apogeu, în jurul anului 1900, ”Nababul” figura în topul marilor latifundiari ai Vechiului Regat, alături de nume precum Basarab Brâncoveanu sau Dinu Mihail (tatăl lui Jean Mihail)historia.ro.

Se estima că stăpânea aproximativ 150.000 de hectare de pământ (unele ziare ale vremii invocau cifra de 300.000 de pogoane) incluzând 24 de moșii, păduri întinse și chiar 17 munți proprii. Sub multe dintre aceste terenuri zăceau bogate zăcăminte de petrol – „aurul negru” care i-a sporit fabulos potența financiară.

Ziarele relatau că un inginer englez evaluase doar terenurile petrolifere ale lui Cantacuzino la 700 milioane lei aur (monedă de aur), o valoare colosală pentru acea epocă.

Dacă ne gândim în cifre actuale, terenurile agricole și petroliere ale Nababului s-ar traduce în miliarde de dolari. Fără îndoială, Gheorghe Grigore Cantacuzino a fost unul dintre cei mai bogați români din toate timpurile, chiar dacă evaluările exacte ale averii sale rămân dificile – contemporanii săi mai degrabă ghiceau decât cunoșteau dimensiunea reală a comorii lui.

Zgârcenia filantropului și legendele aurului.

Paradoxal, „Nababul” era cunoscut și pentru cumpătarea extremă. Purtând mereu cheile de la nenumăratele sale case de bani, nu avea nici măcar un gologan în buzunar – prietenii trebuiau adesea să-i plătească consumația la restaurant.

În seifurile sale nu ținea grămezi de monede de aur sau argint, ci teancuri de titluri de proprietate și documente ale familiei Cantacuzino își investea veniturile imense nu în lux personal, ci în noi achiziții de pământ, în utilaje agricole moderne și în construirea unor reședințe monumentale.

A ridicat trei palate remarcabile din fonduri proprii – Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București (astăzi Muzeul „George Enescu”), castelul de la Bușteni și Palatul de la Florești, supranumit „Micul Trianon”.

 În epocă circulau numeroase anecdote care subliniau rivalitatea tăcută dintre Cantacuzino și regele Carol I în materie de bogăție. Se spunea, de pildă, că Nababul se lăuda în fața regelui că deținea 20 de munți, față de doar 18 ai Coroanei – fapt ce l-a provocat pe Carol să mai cumpere câțiva munți pentru a nu rămâne mai prejos. O altă legendă celebră povestește că boierul ar fi dorit să-și acopere acoperișul palatului cu monede de aur, semn al vanității sale, însă i s-ar fi permis doar dacă monedele erau așezate în cant (adică pe muchie), nu plate – aluzie că până și regele i-ar fi temperat exhibițiile de opulență.

Cu toate acestea, Gheorghe Grigore Cantacuzino nu a fost un simplu Scrooge balcanic. El și-a folosit o parte din avere în scopuri publice: ca primar al Capitalei și premier, a donat fonduri pentru armata română, a construit fântâni publice și și-a cedat salariul de primar statului.

Astfel că posteritatea și-l amintește dual: pe de o parte zgârcitul filantrop, pe de altă parte veritabil ctitor modern, care a lăsat în urmă palate și inițiative publice demne de laudă.

Cantacuzino a murit în 1913, lăsând moștenire copiilor săi o avere imensă (enumerată în testament prin zeci de moșii, imobile și conturi bancare). Deși lumea a fabulat mult pe seama bogățiilor sale, sfârșitul acestei dinastii de aur avea să semene, într-un fel, cu al familiei Mihail: în mai puțin de o generație, schimbările istorice – Primul Război Mondial, crizele economice și mai târziu comunismul – aveau să erodeze și să risipească treptat ceea ce odinioară păruse o avere indestructibilă. Cât despre legendele cu monede pe acoperiș, ele rămân o anecdotă pitorească despre un personaj a cărui bogăție reală a fost poate chiar mai strălucitoare decât mitul.

Comoara pe roți: Carol al II-lea și trenul exilului plin cu aur

Nu doar boierii și industriașii au strâns averi fabuloase – uneori, chiar capetele încoronate au fost păstrătorii unor bogății uriașe, ajunse însă sub reflectorul istoriei într-un mod controversat.

Regele Carol al II-lea, monarhul României între 1930 și 1940, a avut un destin zbuciumat, marcat de extravaganță și decizii criticate. Poate cel mai spectaculos episod legat de averea sa este plecarea în exil, când regele detronat a părăsit țara nici mai mult, nici mai puțin decât cu un tren încărcat de comori.

În septembrie 1940, forțat să abdice pe fondul crizelor teritoriale și al presiunii Mișcării Legionare, Carol al II-lea s-a retras de la domnie. I s-a permis, în urma negocierilor cu generalul Antonescu, să ia cu sine bunuri de valoare și i s-a garantat o rentă anuală substanțială pentru a-și duce traiul peste hotare.

În dimineața zilei de 7 septembrie 1940, fostul rege urca în Gara Băneasa într-un tren special de 12 vagoane, alături de iubita sa Elena Lupescu și apropiații lor. 

Ce conținea trenul? Istoricii nu pot stabili o listă exactă, însă mărturiile epocii indică un fapt clar: vagoanele erau ticsite cu obiecte de patrimoniu, bijuterii, tablouri și alte valori transportabile.

Practic, Carol încărcase în grabă tot ce avea mai prețios – inclusiv colecții de artă și piese de tezaur – în intenția de a-și asigura un lux continuu în exil.

Scena parcă desprinsă dintr-un film nu a fost lipsită de dramatism. Unii lideri legionari, furioși că regele pleacă „despuiind Palatul de toate obiectele de valoare” ce aparțineau patrimoniului național(historia.ro, au pus la cale oprirea trenului.

La Timișoara, grupuri înarmate au așteptat garnitura regală, dar Carol, prevenit, a ordonat mecanicului să nu oprească deloc. Trenul a trecut în viteză prin gara timișoreană, sub un foc dezlănțuit de arme – gloanțele au ciuruit vagoanele încărcate cu comori, însă acestea și-au continuat goana spre graniță.

Carol al II-lea și suita sa au scăpat teferi și au reușit să intre în Iugoslavia, lăsând în urmă țara în derivă și un popor frustrat.

Odată ajuns în Elveția, trenul cu cele 12 vagoane a fost adăpostit la Lugano, unde fostul monarh a poposit o vreme. Apoi Carol și „Duduia” Lupescu și-au continuat periplul prin lume – Spania (unde Franco i-a ținut sub supraveghere), Cuba, Mexic – purtând cu ei partea din România pe care o încărcaseră în acele bagaje.

Valoarea exactă a bunurilor scoase din țară nu a putut fi niciodată calculată, dar un indiciu al magnitudinii este costul cerut de căile ferate spaniole pentru transportul suitei regale: aproape 3,5 tone de bagaje, plus automobilele și chiar câinii regali, au necesitat plata a circa 480.000 lei (la valoarea din 1940). Guvernul român însuși a achitat nota de plată, pentru a evita un scandal diplomatic.

Astfel s-a scris unul dintre cele mai controversate capitole ale exodului averilor românești. Carol al II-lea a fost perceput de mulți drept un „prădător”, un rege care a părăsit țara cu un tezaur asupra sa în timp ce România traversa momente grele.

Propaganda comunistă de mai târziu a amplificat această imagine negativă, deși ironia face că ultimul cuvânt l-a avut tot istoria: fiul său, Regele Mihai I, a plecat și el forțat în exil în 1948, însă sub stricta supraveghere comunistă – fără trenuri cu aur, ci doar cu efectele personale consemnate riguros la plecare.

Mitul „trenului cu aur” rămâne asociat în memoria colectivă în special cu fuga lui Carol al II-lea, ca un simbol al averilor pierdute ale României. Acele 12 vagoane dispărute peste graniță sunt și astăzi subiect de fascinație: un memento că bogățiile materiale pot schimba soarta unei țări, dar pot la fel de bine să dispară într-o noapte, odată cu cel care le poartă.

Nicolae Malaxa – magnatul care și-a mutat aurul peste ocean

O altă figură emblematică a României interbelice, de data aceasta din lumea afacerilor, ilustrează perfect modul în care aurul și averea se pot transforma în pașaport pentru exil.

Nicolae Malaxa a fost un industriaș vizionar al anilor ’30, un inginer aromân care a construit de la zero uzine de locomotive, oțelării și fabrici de armament, devenind în scurt timp unul dintre cei mai bogați oameni ai epocii( descoperiri.ro.

În anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, Malaxa era atât de influent încât se bucura de relații privilegiate cu puterea politică – mai întâi cu regele Carol al II-lea, apoi chiar cu noul regim pro-sovietic instalat în 1945.

Această abilitate de a naviga printre regimuri avea să-i ofere lui Malaxa oportunitatea unică de a-și salva averea când vremurile au devenit potrivnice.

După război, pe măsură ce comunismul își întindea umbra peste România, Malaxa a realizat că imperiul său industrial va fi curând confiscat.

Folosindu-se de relațiile sale cu autoritățile comuniste (ironic, fusese persecutat de regimul antonescian, așa că noua putere l-a tratat inițial cu simpatie), Malaxa a luat o decizie strategică: și-a pus la adăpost o parte consistentă din avere în străinătate. Documentele arată că, înainte ca naționalizarea să devină lege în 1948, Malaxa a reușit să transfere sute de milioane de dolari în conturi bancare din Statele Unite.

În contextul epocii, această sumă era echivalentul unei mici comori naționale – practic, o comoară în valută și aur mutată peste hotare, la adăpost de orice confiscare.

În 1948, odată ce regimul a trecut efectiv la naționalizarea uzinelor, lui Malaxa i-au fost confiscate și ultimele proprietăți din țară. Însă magnatul nu mai era de față ca să vadă asta.

Prudent, el profitase de o delegație comercială trimisă la Viena și, în loc să se mai întoarcă acasă, a fugit în Occident. A ajuns în cele din urmă în New York, stabilindu-se în America cu milioanele de dolari salvate. Firește, povestea nu s-a încheiat lin: autoritățile comuniste de la București l-au condamnat în contumacie la moarte, acuzându-l (pe nedrept sau nu) de colaborare cu regimul nazist și de „crime de război” pentru producția de armament din timpul conflagrației.

În Statele Unite, Malaxa însuși a fost privit cu suspiciune după ce i s-au descoperit ”legăturile politice sulfuroase” – la un moment dat, chiar a fost pe punctul de a fi expulzat, fiind bănuit de simpatii legionare.Cu toate acestea, el și-a păstrat cetățenia americană obținută între timp și a trăit restul zilelor în New Jersey, până în 1965 când a murit liniștit în exil.

Povestea lui Nicolae Malaxa este controversată, dar plină de învățăminte. Dintr-un unghi, el poate fi privit ca un geniu industrial și vizionar care a demonstrat lumii capacitatea României de a se dezvolta industrial (nu degeaba se spunea că a arătat că românii pot fi mai mult decât „plugari și păstori” în ochii străinilor.

Din alt unghi însă, el întruchipează omul de afaceri cameleonic, dispus să profite de orice regim pentru a-și proteja interesele. Prin abilitatea sa de a-și externaliza averea, Malaxa a reușit ceea ce puțini au izbutit: să scape de furia naționalizărilor comuniste cu o bună parte din comoară intactă. Desigur, ironia este că, odată ajuns în Lumea Nouă, nicio sumă de bani nu i-a mai putut reda succesul și influența de acasă – afacerile începute în America nu s-au ridicat niciodată la strălucirea celor interbelice.

Și totuși, malaxoarele destinului i-au fost favorabile: spre deosebire de Jean Mihail sau de Cantacuzino, averea lui Malaxa n-a fost risipită complet, ci și-a găsit continuitatea în Occident. După 1989, urmașii săi au revendicat și despăgubiri pentru bunurile confiscate în țară, primind de la statul român titluri de sute de milioane de dolari – o întârziată recunoaștere a ceea ce a fost cândva imperiul Malaxa.

Epilog: Aurul ca martor al istoriei

De la boierii filantropi la regi exilați și industriași descurcăreți, aurul a fost martor tăcut al istoriei noastre moderne. În toate aceste povești adevărate, strălucirea bogăției ascunde adesea contrastul cu destinul uman: Jean Mihail a avut aproape totul și totuși a murit singur;

Cantacuzino a dominat țara cu averea lui, dar legenda i-a caricaturizat zgârcenia;

Carol al II-lea a plecat cu un tren plin de aur, dar a rămas în conștiință ca un rege fugar;

Malaxa și-a salvat galbenii, dar a pierdut o patrie.

Dacă ar fi să desprindem o concluzie, am spune că banii și aurul, oricât de mulți, sunt efemeri. Adevărata lor valoare se vede doar prin prisma felului în care sunt folosiți și a amprentei pe care o lasă. Aurul poate ridica un spital sau poate umple un tren spre nicăieri. Poate fi instrument al binelui comun, sau doar o șansă risipită.

În definitiv, aceste destine ne învață că bogăția este o poveste – o poveste despre oameni, alegeri și vreme. Iar istoria acestor magnati ai aurului românesc rămâne, deopotrivă, captivantă și plină de tâlc: un memento că averile vin și pleacă, însă legendele pe care le creează dăinuie peste vremuri, ca aurul care nu ruginește niciodată.