Un episod sumbru în anii ’30: aur contra pâine

În literatura rusă a epocii apare adesea satirizată realitatea dură a anilor 1930. Scriitorul Mihail Bulgakov, în celebrul roman “Maestrul și Margareta”, evocă scene absurde cu un motan uriaș (Behemoth) și complicele său Koroviev care fac trucuri cu bani și batjocoresc penuria de alimente din Moscova acelor vremuri.

În spatele ficțiunii, însă, stă o realitate crudă: cetățenii Uniunii Sovietice se confruntau cu hiperinflație, sărăcie extremă și foamete frecventă. Iar regimul stalinist, în încercarea de a finanța forțat industrializarea țării, a recurs la politici brutale de colectare a resurselor de la populație – inclusiv confiscarea aurului și valutelor deținute de oameni.

Cea mai notorie schemă a fost înființarea, în 1931, a rețelei de magazine numite Torgsin( „Comerț cu străinii”) 

Deși teoretic erau pentru tranzacții cu străini, în realitate ținta principală erau cetățenii sovietici disperați. Conceptul era următorul: regimul a deschis magazine bine aprovizionate cu alimente, haine, mărfuri rare, inaccesibile în magazinele obișnuite, pe care le vindea numai în schimbul de aur, argint, pietre prețioase sau valută forte. Un fel de consignații de pe vremea comunismului din românia, pentru cei care-și aduc aminte, dar nu cu plata în valută

Rublele sovietice devalorizate nu erau acceptate acolo – doar bunurile de mare valoare. Cu alte cuvinte, dacă voiai să cumperi pâine, ulei, zahăr la Torgsin și nu erai străin cu dolari, trebuia să aduci de acasă o verighetă, un inel, un lănțișor de aur sau argint ori chiar dinți de aur scoși din gură (au existat scene macabre în care unii și-au extras lucrările dentare de aur pentru a obține hrană).

Prețurile la Torgsin erau urias de mari față de prețul intern sau internațional al bunurilor – practic era un jaf la drumul mare mascat sub aparența comerțului.

De pildă, 1 kg de zahăr costa de ~3,3 ori mai mult în aur decât prețul lui de export al URSS, uleiul vegetal de ~4 ori mai mult, iar tutunul de 5 ori mai scump. 

Un raport al Torgsin din 1935 se lăuda că dacă acele mărfuri ar fi fost vândute la export ar fi obținut doar ~83 milioane ruble, pe când prin rețeaua Torgsin au obținut 287 milioane ruble (aur/evaluat), deci de 3,5 ori mai mult.

Cum au acceptat oamenii așa ceva? Trebuie să înțelegem contextul: la scurt timp după lansarea Torgsin, în 1932-1933, URSS a fost lovită de una dintre cele mai cumplite perioade de foamete artificiale din istorie. Recoltele au fost slabe, iar conducerea comunistă a continuat exporturile masive de cereale pentru a finanța industrializarea, lăsând populația rurală fără provizii. (cam ca în România, in anii ”80).

S-a ajuns la foamete în special în Ucraina, sudul Rusiei, Kazahstan – așa-numitul Holodomor, care a ucis peste 8 milioane de oameni (circa 10% din populația Ucrainei a pierit).

În asemenea condiții de sărăcie generalizată și disperare, oamenii au preferat să plătească și prețurile astronomice de la Torgsin doar ca să-și poată procura ceva de mâncare. Era literalmente chestie de supraviețuire: când mori de foame, dai orice ai (aurul strâns pentru zile negre, obiecte de familie prețioase) pe o bucată de pâine.

Magazinelor Torgsin li se spunea și "oaze ale abundenței" în marea de foamete: în timp ce la magazinele obișnuite rafturile erau goale, la Torgsin găseai salam, pește, pâine, textile, pantofi – un miraj pentru omul de rând. 

Cât aur a “înghițit” operațiunea Torgsin?

Din perspectiva statului sovietic, Torgsin a fost un “succes” în sensul că a colectat cantități uriașe de aur și alte valori.

În anii foametei la apogeu, adică prin 1933, încasările Torgsin în aur au fost triple față de anii anteriori, ajungând la 58 de tone de aur colectate într-un singur an. Dintre acestea, 80% proveneau din vânzarea de produse alimentare (și 60% numai din vânzarea de pâine!).

Gândiți-vă: oamenii și-au dat bijuteriile și tezaurul personal aproape pe pâine, la propriu.

Pe toată perioada de funcționare intensă, 1931-1935, cercetările arată că populația a predat în total cam 100 de tone de aur pur prin rețeaua Torgsin, în schimbul bunurilor esențiale.

Aceasta pe lângă argint, platină, diamante și valută – Torgsin primea orice avea valoare. De fapt, statisticile arată că vânzările în aur reprezentau aproape jumătate din veniturile Torgsin, o treime provenea din valută străină (dolari, lire) și restul din argint, platină, bijuterii etc.

Regimul a considerat că, la un moment dat, cam stoarsese ce se putea stoarce. Prin 1935-1936, Stalin a decis închiderea Torgsin-ului, pe motiv că “luaseră deja majoritatea aurului populației” și nu mai era eficient să mențină sistemul. Așa că magazinele au fost închise în 1936, consfințind practic că misiunea lor – deposedarea cetățenilor de aur – fusese îndeplinită.

Ce s-a întâmplat cu tot aurul colectat? Regimul l-a folosit la ceea ce își propusese: a plătit masiv importuri de utilaje industriale, tehnologie și materii prime pentru planurile cincinale de industrializare forțată. În 1933, se estimează că aproape jumătate din importurile întregii URSS au fost achitate cu valuta strânsă prin Torgsin (aur, argint, devize). Practic, țara și-a cumpărat fabrici și mașini cu inelul de nuntă al bunicii și lănțișorul de botez al copilului. Este un exemplu tragic de finanțare a industrializării pe spinarea populației, prin sacrificarea avuției private acumulate probabil din generație în generație.

După închiderea Torgsin, regimul sovietic a găsit alte căi de a atrage valută de la cetățeni (mai târziu, în anii '60-'80, au existat magazine Berezka unde doar cu dolari puteai cumpăra anumite produse, destinate inițial străinilor dar frecventate și de sovietici cu acces la valută).

De asemenea, modelul Torgsin a fost “exportat” simbolic și în țările satelite: de exemplu, în România comunistă de mai târziu nu a existat echivalent direct, dar în anii ’80 regimul Ceaușescu cumpăra efectiv aurul populației la prețuri fixe sub piață și îl vindea extern pentru a face rost de devize (mulți români și-au vândut verighetele la Fondul de Tezaur).

Toate aceste mecanisme au la bază aceeași idee: când statul duce lipsă de bani buni, se uită la ce au cetățenii de valoare și creează un mijloc de a prelua acele valori.

De ce s-a ajuns la confiscarea aurului prin alimente?

Cazul Torgsin este strâns legat de politicile economice eșuate și de crizele deliberate sau accidentale create de regimul comunist. Să enumerăm factorii:

• Hiperinflația și prăbușirea rublei: După Primul Război Mondial, revoluții și războiul civil, economia Rusiei era în haos. La începutul anilor '20, în perioada NEP (Noua Politică Economică), rubla mai căpătase o brumă de stabilitate, dar odată cu Planurile Cincinale ale lui Stalin (1928 încolo), accentul pe industrializare cu orice preț a dus la tipărire de bani și penurie de bunuri de consum. Banii de hârtie își pierduseră valoarea, lumea nu mai avea încredere în ruble. Ca atare, mulți păstraseră monede de aur țariste, bijuterii, sau valută (dolari, mărci) ca rezervă de valoare. Statul știa asta și a vrut să pună mâna pe ele.

• Colectivizarea forțată și foametea: Politica de colectivizare a agriculturii (confiscarea pământurilor și formarea colhozurilor) a distrus producția agricolă inițial și a înfometat țăranii, care oricum nu mai aveau dreptul să dețină recolta. În plus, Stalin a continuat exportul de cereale pentru a obține valută, lăsând și mai puțin pentru populație. Rezultatul a fost foametea cumplită din 1932-33. Foametea a fost în mare parte provocată – istoricii o consideră un adevărat genocid social și național (mai ales contra ucrainenilor, în Holodomor). În acest context, Torgsin a apărut ca o “supapă” controlată: statul le oferea muritorilorde foame - la propriu- o șansă de a mânca, dar nu gratuit – ci în schimbul ultimelor lor bunuri de preț. Cinic, dar eficient din perspectiva regimului.

• Nevoia de finanțare a industrializării: Stalin dorea să transforme URSS dintr-o țară agrară în una industrială în timp record. Pentru asta trebuiau importate masiv tehnologie, mașini, know-how din Vest, care se puteau plăti doar în valută forte, aur sau materii prime. Aurul țării (rezervele) nu era suficient, mai ales după Primul Război și Războiul Civil. Așa că au apelat la “tezaurul de sub salteaua”  populației. 

În esență, confiscarea aurului în URSS prin alimente a fost un rezultat al economiei comandate și al eșecului acesteia de a asigura bunuri de bază populației. Când moneda nu mai valorează nimic și rafturile sunt goale, apare un “sistem paralel” impus de stat unde aurul devine monedă de schimb pentru pâine. 

Paralele și lecții pentru vremurile de azi (2025)

Istoria Torgsin și a confiscării aurului de către stat ridică întrebarea: se mai poate repeta așa ceva astăzi? În forme identice, probabil că nu – suntem într-o lume diferită, cu alt tip de economie și comunicare. Totuși, unele lecții rămân valabile:

• Aurul ca ultimă redută: Oamenii au considerat dintotdeauna aurul ca fiind “banii în vremuri de criză”. În URSS, când rubla nu mai avea valoare, aurul (și argintul) din gospodării a fost cel care a contat. Chiar dacă le-a fost luat pe nimic, faptul că exista a făcut diferența dintre viață și moarte pentru unii. În multe alte crize (războaie, refugiați fugind etc.) vedem același pattern: cine are aur sau bijuterii poate să le schimbe pe strictul necesar. Lecție: Aurul fizic rămâne o asigurare de ultim resort. Evident, sperăm să nu ajungem acolo niciodată.

• Confiscarea aurului ia diverse forme: Nu întotdeauna vine sub forma unor soldați care îți bat la ușă și îți iau lingourile. Poate veni subtil, sub forma legislației. De exemplu, în 1933 în SUA, Roosevelt a emis un ordin (Executive Order 6102) prin care deținerea de aur monetar de către cetățeni a fost interzisă, obligându-i să vândă aurul la stat la un preț fix, sub amenințarea legii. A fost o confiscare legală – mai blândă decât în URSS, dar tot confiscare (ulterior guvernul a crescut prețul aurului, deci practic a devalorizat dolarul). Deci, da, chiar și democrațiile au recurs la confiscarea aurului în crize (SUA 1933, sau Marea Britanie în anii ’60 a restricționat deținerea). În prezent, riscul unui astfel de act este foarte mic în țările occidentale (ar fi extrem de nepopular și greu de impus fizic), însă nu imposibil dacă ar exista o criză economică fără precedent. Diversificarea averii și în active străine, poate în criptomonede sau alte forme moderne, e un mod de a te pregăti și pentru scenarii improbabile.

• Inflația – “confiscare” pe tăcute: Se spune uneori că inflația e o taxă ascunsă. În URSS, statul a tipărit bani și a generat hiperinflație, sărăcind populația, apoi i-a luat și aurul. Astăzi, băncile centrale tipăresc bani pentru a finanța deficitul statelor, ceea ce erodează valoarea monedelor încet (sau rapid, cum am văzut recent). În 2025, inflația globală crescută post-pandemie a reamintit tuturor că banii de hârtie pot pierde semnificativ din putere în doar doi-trei ani. Un exepert în investiții ar spune că istoria financiară are cicluri, iar încrederea orbească în moneda națională poate fi riscantă. De aceea, diversificarea unei părți din economii în aur sau alte active reale e o formă de protecție împotriva “confiscării” lente prin inflație.

• Rolul alimentelor și al autosuficienței: Torgsin arată cum controlul hranei devine arma ultimă a oricărui guvern asupra populației. Când oamenii nu au ce mânca, vor accepta orice condiții. Astăzi nu ne imaginăm așa ceva în țări dezvoltate, dar uitându-ne la lanțurile de aprovizionare și vulnerabilități (schimbări climatice, războaie), securitatea alimentară e un subiect tot mai discutat. Pentru indivizi, a avea un stoc minim de alimente de bază sau acces la surse proprii (grădină, comunitate locală) e un aspect de reziliență – nu neapărat legat de bani, ci de siguranță. E un paragraf mai “supraviețuire”, dar istoria arată că “nu poți mânca aurul” – ai nevoie și de hrana efectivă. Ideal e să nu trebuiască să alegi, de aceea prevenția (prin politici echilibrate) e crucială.

În concluzie, povestea confiscării aurului în URSS prin alimente este un exemplu extrem de intervenție a statului într-o economie prăbușită, cu un cost uman imens. Pentru investitorul sau cititorul de azi, rămân două imagini: pe de o parte cozile la Torgsin cu oameni scheletici strângând în mână ultima bijuterie de familie pentru o pâine, pe de altă parte lecția dură că planificarea centralizată și lipsa libertății economice pot duce la tragedii de neconceput.

Riscurile extreme par improbabile până când se întâmplă; iar atunci, singurul filtru între tine și dezastru pot fi deciziile prudente luate cu mult înainte”. De aceea studiem istoria – ca să nu fim nevoiți s-o retrăim.