Atacul din 22 iunie 2025 – debutul unei crize majore

În orele imediat următoare atacului, au curs reacții și declarații pe plan internațional. Liderii de la Teheran au condamnat loviturile americane ca fiind o încălcare „scandaloasă” a dreptului internațional, ministrul de externe Abbas Araqchi avertizând că Iranul „își rezervă toate opțiunile” pentru a se apăra și că atacurile vor avea „consecințe veșnice”.

Pe rețelele sociale, președintele Trump a transmis un mesaj neechivoc către Teheran, amenințând că orice act de răzbunare împotriva SUA „VA FI ÎNTÂMPINAT CU O FORȚĂ MULT MAI MARE DECÂT CEEA CE S-A VĂZUT ASTĂZI”.

 În Israel, guvernul a impus din nou starea de urgență pentru civili după lovituri, închizând temporar școlile și locurile de muncă, anticipând posibile represalii iraniene cu rachete sau drone. De altfel, în orele ce au urmat, armata israeliană a semnalat noi salve de proiectile lansate din Iran și a anunțat interceptarea acestora de către sistemele antiaeriene.

Pe parcursul acelui weekend tensionat, în timp ce piețele financiare tradiționale erau închise, investitorii din întreaga lume au urmărit cu respirația tăiată evoluția situației.

Un indiciu al nervozității l-a dat piața activelor digitale: fiind singura deschisă 24/7, criptomonedele au reacționat instantaneu la știrile despre atac. Ether a scăzut cu peste 5%, iar Bitcoin a pierdut aproximativ 1% din valoare în decurs de câteva ore, semn că apetitul pentru risc al investitorilor s-a evaporat pe moment în fața incertitudinii. Se prefigura un început de săptămână tumultuos, în care efectele acțiunii militare urmau să fie resimțite nu doar pe plan diplomatic și umanitar, ci și pe piețele financiare globale.

Cum s-a ajuns aici?

Rădăcinile conflictului Iran–Israel: din1979 până în prezent

Pentru a înțelege contextul acestui conflict Iran–Israel ajuns în 2025 la punctul de fierbere, trebuie privit retrospectiv spre o rivalitate construită în peste patru decenii. Ironia istoriei face că, înainte de a fi dușmani de moarte, Iranul și Israelul au fost odinioară aliați strategici. În anii postbelici, sub conducerea Șahului pro-occidental, Iranul a fost una dintre primele țări majoritar musulmane care au recunoscut nou-înființatul stat Israel (în 1948) și a menținut relații cordiale cu acesta.

Până la sfârșitul anilor ’70, Teheranul și Ierusalimul colaborau în diferite domenii – de la comerț cu petrol la programe agricole și militare – într-o prietenie cimentată de un inamic comun, lumea arabă ostilă ambelor state. Totul s-a schimbat însă brutal în 1979, o dată cu Revoluția Islamică din Iran.

1979: anul rupturii. Ayatollahul Ruhollah Khomeini a preluat puterea la Teheran, transformând Iranul dintr-un regat laic pro-occidental într-o republică islamică teocratică. Regimul revoluționar al lui Khomeini a denunțat imediat relațiile cu Israelul – pe care l-a numit „regimul sionist” – și a făcut din sprijinul cauzei palestiniene un pilon al politicii sale externe.

Iranul post-1979 a tăiat legăturile diplomatice cu Israelul, a interzis accesul în țară pe pașapoarte israeliene și s-a erijat în cel mai vocal contestatar al existenței statului evreu. Khomeini considera Israelul drept un avanpost al „aroganței” occidentale în Orientul Mijlociu și a început să caute mijloace de a-i submina securitatea. Retorica anti-Israel a devenit tot mai dură, atât din convingere ideologică, cât și ca strategie de a câștiga simpatia maselor arabe musulmane, în competiție cu liderii arabi seculari.

Anul 1982 a marcat începutul războiului din umbră dintre Iran și Israel, purtat nu direct, ci prin intermediul aliaților și organizațiilor. În acel an, Israelul a invadat sudul Libanului pentru a elimina baze ale organizației palestiniene OEP.

Iranul lui Khomeini a văzut ocazia de a se prezenta ca apărător al musulmanilor și a trimis în Liban unități ale nou-formatei Gărzi Revoluționare Islamice. Cu sprijinul acestora, o miliție șiită locală – Hezbollah – a luat naștere, devenind în timp principalul proxy al Iranului la granița de nord a Israelului. În context geopolitic și militar, termenul „proxy” înseamnă un grup, organizație sau forță care acționează în numele sau în interesul unui alt stat, fără a fi parte oficială a acelui stat.

Hezbollah, finanțat și înarmat de Iran, avea să joace un rol major în conflictul libanezo-israelian și să fie, de-a lungul anilor, un instrument prin care Teheranul putea lovi Israelul indirect. Din acel moment, orice confruntare între Israel și mișcări militante precum Hezbollah sau, mai târziu, Hamas în Palestina, era privită prin filtrul rivalității Iran–Israel.

Anii ’90 și 2000 au adâncit această rivalitate. La Teheran, Ayatollahul Ali Khamenei – succesorul lui Khomeini în poziția de Lider Suprem din 1989 – a continuat linia dură. Khamenei, format ideologic în fervorile revoluționare ale anilor ’60-’70, și-a menținut până astăzi ostilitatea neînduplecată față de Israel, pe care l-a numit adesea „o tumoare canceroasă” ce trebuie extirpată. Regimul iranian a negat chiar și realitatea Holocaustului în repetate rânduri, punând sub semnul întrebării însăși legitimitatea suferinței istorice a evreilor.

De cealaltă parte, la Ierusalim, liderii israelieni au început să perceapă din ce în ce mai acut amenințarea iraniană, mai ales pe măsură ce Teheranul și-a dezvoltat programul nuclear.

„Momentul de adevăr” al lui Netanyahu.

Numele care personifică cel mai puternic perspectiva israeliană asupra pericolului iranian este Benjamin Netanyahu. Ajuns prima dată prim-ministru în 1996 și ulterior cel mai longeviv lider din istoria Israelului, Netanyahu și-a construit o mare parte din carieră pe avertismente vehemente privind programul nuclear al Iranului și sprijinul acestuia pentru terorism. Influențat de o ideologie naționalistă transmisă de tatăl său, istoricul Benzion Netanyahu, Benyamin a dezvoltat o viziune aproape mesianică despre rolul său: acela de a salva poporul evreu de amenințări existențiale În discursurile sale, Netanyahu a comparat frecvent regimul de la Teheran cu Germania nazistă, sugerând că Iranul pregătește un posibil „Holocaust nuclear” împotriva Israelului.

În 2012, într-o imagine rămasă celebră, el ridica la ONU o diagramă în formă de bombă pentru a ilustra cât de aproape era Iranul de arma nucleară. Pentru Netanyahu, „misiunea vieții” a devenit împiedicarea Iranului de a obține bomba atomică – o misiune despre care analiștii spun că liderul israelian a considerat-o apogeul carierei sale politice, mai cu seamă pe finalul acesteia.

Din perspectiva Iranului, antagonismul față de Israel a fost la fel de personalizat prin figura lui Khamenei. Ayatollahul Ali Khamenei, astăzi în vârstă de 86 de ani, este ultimul din prima generație de revoluționari islamiști ai Iranului.

 El a preluat conducerea supremă în 1989, la moartea lui Khomeini, și a menținut țara pe o traiectorie neîncrezătoare și ostilă față de Occident în general. Khamenei a văzut în Statele Unite și Israel inamici inexorabili ai revoluției islamice și, potrivit analiștilor, a cultivat un sentiment profund de neîncredere – „nu aveți niciodată încredere în America”, spunea el – convins fiind că occidentalii complotează permanent împotriva Iranului. Sub conducerea lui Khamenei, Iranul a investit în programe balistice și nucleare și a extins rețeaua de alianțe regionale („Axa Rezistenței”), ce include regimul sirian al lui Bashar al-Assad, Hezbollah în Liban, gruparea șiită Houthi în Yemen și miliții șiite în Irak. Toate aceste extensii ale influenței iraniene reprezentau pentru Israel potențiale fronturi de conflict.

Tensiunile au escaladat episodic de-a lungul anilor 2000–2010. În 2006, Israelul s-a confruntat direct cu Hezbollah într-un război devastator în Liban, alimentat de armament iranian. În 2008–2009 și ulterior, conflictul cu Hamas în Gaza (organizație de asemenea sprijinită financiar și logistic de Teheran) a fost perceput de Israel și ca un război prin procură cu Iranul.

Occidentul, condus de SUA, a încercat calea diplomatică: în 2015 s-a semnat Acordul Nuclear cu Iranul (JCPOA), limitând temporar activitățile nucleare iraniene. Dar în 2018, administrația Trump a retras SUA din acord și a reimpus sancțiuni dure Iranului, relansând confruntarea.

În replică, Iranul a accelerat din nou îmbogățirea uraniului, apropiindu-se periculos de zona roșie definită de Israel. Pe fondul acestor evoluții, incidentele au proliferat: explozii misterioase la instalații nucleare iraniene (atribuite Mossadului), asasinate ale oamenilor de știință iranieni, atacuri cibernetice precum virusul Stuxnet, ciocniri între forțele israeliene și cele iraniene sau proxy în Siria. Conflictul latent a mocnit constant, chiar dacă părțile au evitat un război direct deschis – până în iunie 2025.

De la războaie prin interpuși la confruntare directă.

Luna iunie 2025 a marcat un prag critic. Pe 12 iunie, Israelul – condus de Netanyahu – a lansat Operațiunea „Leul Răsare”, o serie de lovituri aeriene preventive asupra Iranului. Oficial, Israelul a invocat informații conform cărora Iranul era pe cale să se „înarmeze nuclear” și a decis să acționeze înainte de a fi prea târziu, considerând aceasta o chestiune de supraviețuire națională.

În decurs de câteva zile, aviația israeliană a lovit instalații nucleare și baze militare iraniene (Natanz, Isfahan, Shiraz), iar Iranul a ripostat lansând sute de rachete balistice și drone către Israel. Războiul care izbucnise era fără precedent direct: două state puternice, despărțite de peste 1.000 km, angajate într-un duel aerian și de la distanță. Teheranul a numit acțiunile Israelului „agresiune unilaterală” și a cerut sprijinul aliaților săi. Hezbollah a amenințat că va deschide un front din Liban, iar grupări militante șiite din Irak și Siria au promis să atace ținte americane și israeliene în regiune.

Comunitatea internațională a făcut apel la reținere, dar fără succes.

Astfel s-a ajuns la scenariul de coșmar care până atunci fusese evitat: implicarea directă a unei superputeri.

După peste o săptămână de lupte intense între Israel și Iran, și după eșecul medierilor diplomatice (inclusiv un summit de urgență al Organizației Cooperării Islamice la Istanbul și discuții telefonice între liderii marilor puteri), președintele Trump a decis să dea un ultimatum Iranului. El a cerut public Teheranului să oprească ostilitățile și să revină la masa negocierilor pentru un nou acord nuclear, fixând un termen de două săptămâni. Însă evenimentele din teren – și presiunile politice de acasă – l-au determinat să acționeze mult mai rapid. După numai câteva zile de „deliberări” intense la Washington, Trump a ordonat atacul din 22 iunie, sincronizat cu operațiunile Israelului.

Bombe penetrante lansate de bombardiere americane B-2 au lovit complexul nuclear subteran de la Fordow, în timp ce circa 30 de rachete de croazieră Tomahawk au fost trase asupra celorlalte obiective nucleare iraniene.

Practic, capacitățile nucleare ale Iranului au fost scoase din funcțiune într-o singură noapte, schimbând radical datele problemei. Însă în același timp, implicarea SUA a ridicat miza conflictului la un nivel fără precedent, cu riscuri greu de anticipat – de la ținte americane potențiale pentru Iran (bazele militare din Golful Persic, nave în regiune) până la posibila atragere a altor mari puteri într-un conflict extins.

Alți actori și alianțe în joc: SUA, Hezbollah, Hamas și puterile regionale

Conflictul Iran–Israel nu există în vid, ci se desfășoară pe tabla complexă de șah a Orientului Mijlociu, unde numeroși alți jucători au interese și roluri clare.

Atacul din 22 iunie 2025 a făcut ca aproape fiecare capitală importantă să ia atitudine, de la Washington la Riyadh și de la Ankara la Moscova. S-au conturat două tabere largi: una aliniată cu Israelul (și acum cu SUA), alta simpatizând cu cauza Iranului, deși pozițiile nu sunt întotdeauna tranșante.

Statele Unite ale Americii au fost și rămân principalul aliat al Israelului. Până la intervenția directă din iunie 2025, Washingtonul a sprijinit masiv Israelul la nivel diplomatic, militar (prin furnizare de armament defensiv, precum sistemul antirachetă Iron Dome, și poate informații de intelligence) și politic.

Totuși, implicarea efectivă în lovirea Iranului a fost un pas foarte grav, pe care inițial SUA ezitase să-l facă. De altfel, la începutul conflictului, Washingtonul a transmis mesaje ambigue: secretarul de stat american (Marco Rubio, în administrația Trump) a calificat loviturile inițiale ale Israelului din 13 iunie drept „acțiune unilaterală” și a subliniat că SUA „nu sunt implicate”.

Însă, pe măsură ce conflictul s-a intensificat și, probabil, pe măsură ce imaginile cu victime din Israel (rezultat al dronelor și rachetelor iraniene) au șocat opinia publică americană, Casa Albă a înclinat balanța. Trump – care încă din campania sa din 2024 se prezentase drept un „șerif” dur față de Iran – a decis să intervină de partea Israelului.

Motivația oficială a fost prevenirea ca Iranul să obțină arma nucleară și „restabilirea păcii prin forță”, așa cum a afirmat în discursul său.

Trebuie menționat însă și contextul politic intern: cu alegerile prezidențiale de peste câteva luni, Trump a pariat că o demonstrație de forță împotriva unui adversar al Americii îi poate consolida sprijinul. Implicarea SUA a avut imediat efectul de a descuraja o parte din inamicii Israelului – de pildă, Arabia Saudită a salutat „eforturile de a împiedica Iranul să amenințe securitatea regională” (deși retoric a cerut reținere), iar monarhiile din Golful Persic, deși prudente public, au respirat ușurate văzând regimul de la Teheran pus în dificultate.

Pe de altă parte, adversarii Americii au profitat de ocazie pentru a critica: Rusia și China au condamnat atacul american ca destabilizator și au blocat o rezoluție de condamnare a Iranului în Consiliul de Securitate, cerând negocieri imediate.

Hezbollah, gruparea șiită din Liban, este probabil cel mai periculos proxy al Iranului împotriva Israelului. Cu un arsenal de zeci de mii de rachete îndreptate spre nordul Israelului, Hezbollah reprezintă „a doua față a războiului” pe care Israelul a trebuit s-o ia în calcul.

În primele zile ale confruntării (iunie 2025), Hezbollah a rămas relativ tăcut, probabil reținut de presiuni politice interne libaneze și de teama represaliilor devastatoare ale Israelului. Însă pe măsură ce raidurile israeliene au făcut victime inclusiv printre consilieri militari iranieni (un fost bodyguard al liderului Hezbollah, prezent la Teheran, a fost ucis într-un bombardament retorica Hezbollah s-a înăsprit.

Liderul Hassan Nasrallah a amenințat că Libanul „nu va sta deoparte” dacă „agresiunea sionistă” continuă, iar forțele sale au fost puse în stare de alertă maximă. Israelul a deplasat trupe suplimentare la granița de nord, pregătindu-se pentru eventualitatea unui război pe două fronturi. În cele din urmă, intervenția directă a SUA împotriva Iranului a inhibat o escaladare imediată a Hezbollah (știind că ar însemna confruntare și cu americanii).

Totuși, amenințarea unei conflagrații regionale a rămas prezentă: orice atac masiv al Hezbollah ar fi atras probabil riposta Israel–SUA nu doar asupra Libanului, ci și asupra Siriei (unde Iranul are baze), transformând conflictul într-unul mult mai extins.

Hamas, mișcarea islamistă din Gaza, se afla într-o poziție dificilă în 2025. Cu numai un an și jumătate în urmă, în noiembrie 2023, Israelul purtase un război greu în Fâșia Gaza împotriva Hamas (în urma atacurilor teroriste majore ale acesteia din octombrie 2023). Hamas a ieșit șubrezită militar și politic din acel episod, dar legăturile sale cu Iranul au rămas.

Când Israelul a început bombardamentele asupra Iranului în iunie 2025, conducerea Hamas a salutat „lovirea inamicului sionist la el acasă” și a organizat mitinguri pro-Iran la Gaza. Totuși, Hamas nu avea capacitatea – nici voința imediată – de a deschide un nou front serios: Gaza era încă în refacere, iar regimul israelian de securitate rămânea strict. Prin urmare, contribuția Hamas a fost mai mult propagandistică.

Conflictul Iran–Israel a oferit grupării o platformă retorică pentru a-și reafirma rezistența, deși fără un rol militar direct semnificativ.

În schimb, Jihadul Islamic Palestinian, o grupare mai mică din Gaza, aliată strâns cu Iranul, a tras sporadic rachete către Israel în semn de solidaritate, provocând lovituri aeriene israeliene punctuale asupra pozițiilor sale.

Arabia Saudită și celelalte monarhii sunnite din Golf (Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Qatar, Oman, Kuweit) au avut probabil cea mai nuanțată poziție. Arabia Saudită, rivalul istoric regional al Iranului, împărtășește cu Israelul interesul de a limita influența șiită iraniană. În ultimii ani, saudienii cochetaseră chiar cu ideea unei apropieri diplomatice de Israel (în urma Acordurilor Abraham din 2020), deși nu oficializaseră nimic până în 2025.

Când a izbucnit conflictul, Riadul s-a trezit prins între două focuri. Pe de o parte, nu putea sprijini deschis Israelul împotriva unui stat musulman fără a inflama opinia publică arabă – așa că a emis comunicate cerând încetarea ostilităților și protejarea civililor. Pe de altă parte, în spatele ușilor închise, cu siguranță liderii sauditi nu au privit cu regret loviturile asupra instalațiilor nucleare iraniene, pe care oricum le considerau o amenințare directă și pentru ei.

Arabia Saudită era preocupată în mod deosebit de situația prețurilor petrolului: ca cel mai mare exportator OPEC, un război care să perturbe traficul prin Strâmtoarea Hormuz (pe unde trece o bună parte din petrolul global) i-ar fi adus câștiguri pe termen scurt (prin creșterea prețurilor), dar ar fi putut declanșa recesiune globală și scăderea cererii ulterior. Așa că Riadul a militat pentru menținerea deschisă a rutelor de transport maritim și a cooperat cu SUA în culise pentru a evita extinderea conflictului.

Alte state sunnite, precum Egiptul și Iordania (ambele având tratate de pace cu Israelul), au navigat și ele cu grijă: au condamnat vehement violența, dar fără a nominaliza explicit Israelul sau SUA drept agresori, semn al unei tacite înțelegeri a motivațiilor acestora.

Turcia, putere regională cu ambiții, a reacționat în stilul consacrat al președintelui Recep Tayyip Erdoğan: retoric, a fost de partea Iranului. La summitul OCI de la Istanbul, chiar în primele zile ale conflictului, Erdoğan l-a numit pe Netanyahu „cel mai mare obstacol în calea păcii regionale” și a acuzat Israelul că încearcă să saboteze negocierile nucleare cu Iranul prin aceste atacuri.

 Turcia, membră NATO, s-a aflat într-o postură aparte: formal aliată cu SUA, dar tot mai apropiată de Iran și critică la adresa Israelului. În practică însă, Ankara nu a trecut dincolo de cuvinte – nu și-a rupt relațiile cu Israelul, nici cu America. Poziția Turciei a rămas una de echilibristică diplomatică: condamnă Israelul în vorbe, dar evită implicarea în fapt, urmărindu-și propriile interese (inclusiv teama de a nu destabiliza și mai mult regiunea de la granițele sale, Siria și Irak).

Nu trebuie uitate nici marile puteri globale în ecuație. Rusia s-a opus ferm oricărei condamnări a Iranului și a folosit prilejul pentru a critica „aventurismul militar american”.

Fiind angajată încă în conflictul din Ucraina și aliată cu Iranul (căruia i-a cerut drone pentru război), Moscova a avut interesul să mențină SUA ocupate și în Orientul Mijlociu.

Totuși, Rusia a încercat să nu antagonizeze complet Israelul (cu care păstrează legături), așa că a îndemnat la negocieri, pozând ca potențial mediator.

China la rândul ei a condamnat loviturile americane și a cerut „respectarea suveranității Iranului”, în timp ce a subliniat nevoia unui nou acord diplomatic – Beijingul tocmai mijlocise, cu câteva luni înainte, o reconciliere între Arabia Saudită și Iran, pe care nu dorea să o vadă spulberată.

Uniunea Europeană, prinsă între valorile transatlantice și interesele economice în regiune, a avut o poziție relativ slabă: a regretat escaladarea, a chemat la pace și a temporizat discuțiile despre reluarea acordului nuclear. Între timp însă, în Europa se luau măsuri de precauție: Germania și-a evacuat personalul ambasadei din Teheran, iar țări ca Italia și Grecia și-au actualizat planurile de urgență pentru cetățenii proprii din Iran.

Pe scurt, conflictul Iran–Israel a activat falii vechi și alianțe noi într-o regiune complicată. S-a dovedit încă o dată că Orientul Mijlociu este interconectat: ceea ce începe între două țări riscă rapid să angreneze vecinii, marile puteri și, nu în ultimul rând, piețele financiare globale.

Iar în 2025, piețele erau deja sensibile, după ani de inflație, pandemie și alte războaie regionale (precum cel din Ucraina). Atacul din 22 iunie avea să declanșeze un val de reacții economice la nivel mondial, de la prețul barilului de petrol până la indicele bursier BET de la București.

Impactul geopolitic asupra piețelor financiare globale

Un conflict de asemenea amploare în Orientul Mijlociu – inima industriei globale de energie – s-a reflectat aproape instantaneu în volatilitatea piețelor financiare internaționale. Investitorii, a căror memorie colectivă păstrează șocuri precum invazia Irakului din 2003 sau revoluțiile arabe din 2011, știu că evenimentele geopolitice majore pot zdruncina piețele pe termen scurt.

În cazul războiului Iran–Israel din 2025, reacțiile s-au propagat rapid pe toate clasele de active: de la țiței și gaze la metale prețioase, acțiuni, valute și chiar criptomonede. Vom analiza, pe rând, cum au fost afectate principalele segmente financiare.

Energie: petrolul și gazele sub presiune

În prima linie a reacției s-a aflat piața petrolului, barometrul clasic al tensiunilor din Orientul Mijlociu. Regiunea Golfului produce o treime din petrolul mondial, iar Iranul însuși este un exportator important.

Chiar dinainte ca SUA să intervină, prețurile la țiței erau pe un trend ascendent: între 10 și 20 iunie 2025, cotația Brent crescuse deja cu aproximativ 18%, atingând un maxim al ultimelor cinci luni, de circa 79 dolari pe baril.

Atacurile israeliene inițiale și riposta iraniană au alimentat temerile că războiul ar putea perturba aprovizionarea cu petrol, mai ales dacă Iranul ar bloca Strâmtoarea Hormuz (traseu pe unde trec aproximativ 20% din fluxurile petroliere globale). Chiar dacă până la sfârșitul săptămânii Brent-ul a mai corectat spre 77 $, prima de risc geopolitic rămânea ridicată.

„Prima de risc pe petrol a revenit în forță”, remarca un analist, subliniind că dacă Strâmtoarea Hormuz ar fi compromisă, „un preț de 120 $ pe baril nu este exclus”. Într-adevăr, marile bănci de investiții au început să modeleze scenarii pesimiste: analiștii de la JPMorgan, Citi sau Deutsche Bank au avertizat că o închidere totală sau prelungită a Hormuzului ar putea propulsa țițeiul spre 120–130 $ barilul. 

Un astfel de șoc petrolier ar risca să reaprindă inflația globală, exact când economiile încercau să se răcorească. Investitorii erau așadar extrem de atenți la evoluția conflictului: orice indiciu de escaladare (de exemplu, amenințarea Iranului de a ataca tancurile petroliere ale altor țări, considerându-le „ținte legitime” dacă ajută Israelul împingea prețurile în sus; invers, zvonurile despre posibile medieri sau despre rezerva strategică de petrol a SUA pregătită să fie eliberată temperau creșterile.

Tot pe piața energiei, prețul gazelor naturale a resimțit un ecou al conflictului, deși mai atenuat decât petrolul. Iranul este un producător major de gaze, iar eventuale sancțiuni suplimentare sau perturbări în regiune pot muta fluxurile comerciale. În plus, un salt al petrolului face adesea gazele mai atractive (prin substituție), crescând cererea.

Astfel, cotațiile gazului natural lichefiat (LNG) pentru Asia și Europa au urcat ușor în zilele de după 22 iunie. Europa, care oricum își diversificase sursele după criza din Ucraina, a văzut un spor de câteva procente al prețului gazului pe hub-ul TTF din Țările de Jos, reacție la riscul general perceput.

Însă, spre deosebire de petrol, gazele nu au avut o explozie de preț – în absența unui impact direct (Iranul nu furnizează gaze Europei, de exemplu), mișcarea a fost mai mult preventivă. Totuși, dacă conflictul s-ar fi extins și ar fi afectat, de pildă, infrastructura de transport maritim în Golf sau investițiile energetice din zonă, volatilitatea ar fi crescut considerabil și pe această piață.

Un factor colateral a fost creșterea costurilor de asigurare și transport pentru petrol. Companiile de shipping și asiguratorii au reacționat imediat: zona Golfului și a Mării Oman a fost declarată „zonă de risc de război”, primele de asigurare pentru tancurile petroliere crescând substanțial. Unele companii maritime au redirecționat vapoarele pe rute mai lungi pentru a evita apropierea de Iran. S-a raportat că asigurătorii au majorat tarifele cu până la 60% pentru navele care tranzitează Strâmtoarea Hormuz, reflectând pericolul perceput.

Deși fluxurile de petrol au continuat, aceste costuri suplimentare promit să se reflecte și ele în prețul final al țițeiului, menținând presiunea ascendentă.

În concluzie, sectorul energetic a reacționat prompt și accentuat la conflictul Iran–Israel. Petrolul a redevenit vedeta piețelor de mărfuri, cu investitorii evaluând constant worst-case scenario-ul (al unui șoc de ofertă global) versus best-case scenario-ul (o detensionare rapidă). Iar volatilitatea barilului are implicații profunde: a alimentația, transport, costuri de producție – practic, întreg lanțul economic global simte valurile. Pentru băncile centrale deja în lupta cu inflația, scumpirea energiei este ultimul lucru dorit, așa că acest conflict a complicat serios ecuația politicilor monetare în 2025.

Metalele prețioase: aurul 

Orice criză geopolitică readuce în prim-plan aurul, acel activ de refugiu tradițional către care investitorii se îndreaptă în vremuri tulburi.

Conflictul Iran–Israel nu a făcut excepție. De la primele bombardamente din iunie, cererea de aur a crescut vizibil, împingând prețul metalului galben spre niveluri record. În sesiunea din 13 iunie – imediat după izbucnirea ostilităților – aurul a urcat cu +1,3%, aproape de maximul istoric: a atins 3.428 $ pe uncie, foarte aproape de recordul absolut de ~3.500 $ din aprilie.

Pe parcursul acelei săptămâni, aurul acumulase deja un câștig de ~4%, semn că investitorii globali ”au dat buzna” la adăpostul oferit de metalul prețios. „Loviturile Israelului împotriva Iranului au reaprins temerile geopolitice, iar prețul aurului rămâne ridicat în așteptarea a ceea ce va urma – riposta Iranului”, explica un strateg de piață, subliniind că anticiparea incertitudinii menține aurul sus.

Pe măsură ce conflictul s-a intensificat și mai ales după anunțul atacurilor americane, aurul și-a consolidat poziția de refugiu favorit.

Argintul, „fratele mai mic” al aurului, a beneficiat și el de fluxuri de refugiu. Prețul spot al argintului a sărit peste 36 $ pe uncie în iunie atingând niveluri nemaiîntâlnite de mulți ani.

Argintul combina statutul de metal prețios (deci safe haven într-o anumită măsură) cu cel de metal industrial – iar perspectiva unor perturbări economice majore poate crește volatilitatea sa. În cazul de față, odată cu aurul, argintul a crescut la rândul său (~+5% pe parcursul conflictului), investitorii globali adăugându-l în portofoliu ca hedge împotriva riscurilor. De asemenea, cererea venită din India și alte piețe asiatice de retail a sporit pe fondul temerilor inflaționiste.

Merită menționat că aurul a beneficiat nu doar de frica geopolitică, ci și de un context favorabil dat de politicile monetare. În paralel cu războiul, Rezerva Federală americană și alte bănci centrale au devenit precaute cu privire la reduceri de dobânzi, dat fiind că inflația era încă o problemă iar șocul petrolier ar putea s-o agraveze. Or, ratele reale relativ scăzute (și perspectiva ca băncile centrale să amâne scăderea dobânzilor) au făcut ca aurul – care nu poartă dobândă – să fie mai atractiv.

În iunie 2025, analiștii de la Goldman Sachs și Bank of America și-au menținut prognozele optimiste, văzând aurul la 3.700 $ până la finalul anului și chiar 4.000 $/uncie în următoarele 12 luni, argumentând că cererea structurală (inclusiv achizițiile masive ale băncilor centrale din ultimele trimestre) va continua. Conflictul din Orientul Mijlociu nu a făcut decât să întărească această teză de investiții pro-aur.

În ansamblu, metalele prețioase au reînviat în atenția investitorilor pe fondul conflictului Iran–Israel. Aurul în special a demonstrat de ce este considerat de secole un depozit de valoare în vremuri de criză: când rachetele zboară, el strălucește. Pentru investitori, deținerea unei cantități de aur a funcționat ca o poliță de asigurare împotriva incertitudinii. Firește, dacă tensiunile se vor calma, e posibil ca o parte din aceste creșteri să fie pierdute (aurul poate scădea când riscurile geopolitice se reduc, așa cum s-a văzut și în alte episoade). Dar lecția perioadei a fost clară: în caz de conflagrație majoră, aurul rămâne refugiu preferat, iar includerea lui într-un portofoliu poate atenua șocurile.

Piețele bursiere globale: aversiune la risc și rotații sectoriale

Bursele de acțiuni din întreaga lume au resimțit vibrațiile conflictului sub forma unui val de aversiune la risc. În primele zile de după 12 iunie, indicii bursieri majori au înregistrat scăderi notabile, investitorii retrăgându-se din acțiuni de teama escaladării războiului. De exemplu, indicele pan-european STOXX 600 a scăzut timp de cinci ședințe consecutive, ajungând pe 17 iunie la minimul ultimelor patru săptămâni.

 În Asia, indicele japonez Nikkei 225 a pierdut ~1% într-o singură zi (16 iunie), iar bursele emergente au fost și ele pe roșu.

La New York, indicii americani au reacționat imediat ce a apărut perspectiva implicării SUA: futures pe S&P 500 au scăzut cu aproape 1% în 19 iunie, iar Dow Jones a avut o corecție de -1,8% pe 13 iunie.

Practic, capitalele financiare au intrat într-un mod de „risk-off”, unde activele considerate riscante (precum acțiunile) sunt vândute, iar banii sunt relocați spre refugii.

Unele sectoare au fost mai lovite decât altele. Acțiunile companiilor aeriene și de turism au suferit semnificativ, pe fondul scumpirii combustibilului și al temerilor legate de zboruri sigure. După cum relata presa, acțiunile marilor linii aeriene americane (Delta, United, American Airlines) au scăzut simțitor, similar și în Europa – de exemplu, operatorul British Airways (IAG) a căzut ~3,7% într-o zi, iar easyJet ~2,7%.

 Motivul: un război extins în Orientul Mijlociu înseamnă rute aeriene deviate (companiile au început deja să ocolească spațiul aerian al regiunii, costuri crescute cu combustibilul și scăderea apetitului publicului pentru călătorii în context de nesiguranță.

De cealaltă parte, acțiunile companiilor de apărare au devenit câștigători evidenți – un fenomen des întâlnit în astfel de situații, când investitorii anticipează bugete mai mari de înarmare. În SUA, titlurile marilor producători de armament (Lockheed Martin, Northrop Grumman, RTX/Raytheon) au crescut imediat după debutul conflictului, înregistrând creșteri de 3-5%.

 Similar, în Europa, acțiunile companiei germane Rheinmetall (producător de echipamente militare) au fost la mare căutare, crescând pe 13–14 iunie, înainte de a corecta ulterior.

Companiile energetice au fost alt sector favorit: cotațiile marilor firme petroliere listate (BP, Shell în Europa, ExxonMobil, Chevron în SUA) au urcat odată cu scumpirea petrolului – de pildă, acțiunile BP au închis în creștere cu aproape +2% în ziua de după primele atacuri, Shell +1%.

Investitorii mizau că prețurile ridicate la țiței vor spori profiturile acestor companii. Pe scurt, am asistat la o rotație sectorială clasică: se roteau acțiunile defensive (energie, armament, utilități, aurifere) și se vindeau acțiunile ciclice sau sensibile la conflict (transport aerian, turism, finanțe expuse la regiune).

Bursele europene, deși mai puțin expuse direct la conflict decât cele din Orientul Mijlociu, au reacționat și ele.

Pe 20 iunie, când se zvonea tot mai apăsat că SUA ar putea interveni, piețele europene au scăzut – indicele german DAX a coborât cu -0,8%, CAC 40 francez -1%, FTSE MIB italian -1%. Un headline din presa de specialitate sintetiza starea de spirit: „Bursele europene alunecă la minimul ultimelor săptămâni, pe măsură ce conflictul Iran–Israel nu dă semne de calmare”.

Investitorii de pe bătrânul continent nu se temeau neapărat de consecințe directe (economiile europene au legături limitate cu Iranul sau Israelul), ci de efectele secundare globale: creșterea costurilor cu energia, potențialul ca SUA să își piardă atenția de la războiul din Ucraina, o posibilă criză umanitară care să genereze valuri migratorii etc.

Toate aceste incertitudini s-au tradus prin discounturi de evaluare: multiplii P/E ai acțiunilor au început să se comprime ușor, reflectând prima de risc geopolitic. Un raport RBC Capital Markets remarca faptul că incertitudinea de securitate națională creată de conflict tinde să aibă efect similar cu incertitudinea economică: investitorii cer randamente mai mari, deci plătesc mai puțin pentru acțiuni, comprimând evaluările.

Pe Wall Street, reacția a fost la început moderată, apoi din ce în ce mai pronunțată pe măsură ce implicarea americană devenea probabilă. În prima săptămână de conflict (13–19 iunie), indicele S&P 500 a avut mișcări de +/−1%, relativ mici.

Istoria conflictelor anterioare sugera că impactul asupra acțiunilor ar putea fi temporar: conform datelor Wedbush Securities, în medie S&P 500 a scăzut doar ~0,3% în primele trei săptămâni după izbucnirea unor crize majore în Orientul Mijlociu, iar două luni mai târziu era în medie cu +2,3% peste nivelul de dinaintea conflictului.

Cu alte cuvinte, șocul inițial tinde să fie urmat de o revenire, dacă conflictul nu produce daune economice globale severe. Acest tipar părea să se confirme: după scăderile de la mijlocul lui iunie, bursele globale au încercat un rebound pe 18–19 iunie, investitorii sperând într-o mediere diplomatică (faptul că președintele Trump a amânat decizia implicării directe până pe 21 iunie a dat speranțe temporare).

Însă când loviturile SUA au devenit realitate, bursa americană a reacționat negativ: vineri 20 iunie, S&P 500 și Nasdaq au închis pe roșu, marcând cea de-a doua săptămână consecutivă de declin, pe fondul temerilor de extindere a războiului și a unui nou puseu inflaționist din cauza energiei.

 Volatilitatea (măsurată de indicele VIX) a urcat, semn că investitorii se pregăteau de oscilații ample.

Un aspect interesant a fost reziliența parțială a unor piețe. De exemplu, Bursa de la București (BVB), deși parte a piețelor emergente europene, a avut o evoluție surprinzătoare: în prima ședință de după escaladarea bruscă (luni 17 iunie), indicele BET al celor mai lichide acțiuni de la BVB a inversat scăderea inițială și a închis în creștere cu +0,94%. Un factor explicativ a fost contextul intern – investitorii locali erau concentrați mai mult pe formarea noului guvern și măsurile de reducere a deficitului bugetar, evenimente interne ce le captau atenția.

Un broker local comenta că „investitorii de la BVB s-au obișnuit deja cu ce înseamnă Orientul Mijlociu”, sugerând că numeroasele crize anterioare i-au desensibilizat oarecum. Desigur, BVB e o piață mică, cu lichiditate redusă și predominant investitori locali – deci decuplarea ei temporară nu înseamnă neapărat un trend, dar arată că nu toate piețele reacționează uniform la șocuri externe. În plus, structura burselor emergente poate face ca unele să fie chiar beneficiare nete: de exemplu, bursele producătoare de materii prime (din țări petroliere) au crescut, în timp ce cele importatoare au scăzut.

În concluzie, piețele bursiere globale s-au aflat sub semnul volatilității sporite și al rotației spre siguranță. Nu a fost un crah generalizat – departe de așa ceva – ci mai degrabă un repricing prudent. Investitorii au devenit mai selectivi, au cerut prime de risc mai mari și au penalizat sectoarele și regiunile percepute ca vulnerabile la conflict. Totuși, merită subliniat: nu conflictul în sine (între Israel și Iran) amenința serios piețele globale, ci perspectiva unei destabilizări mai largi (implicarea SUA, afectarea economiei mondiale prin petrol scump etc.). Odată ce aceste temeri au început să se clarifice (în sensul că implicarea SUA a fost puternică dar limitată la lovituri punctuale, iar Iranul nu a blocat Hormuzul complet), s-au văzut și semne de calmare. Investitorii cu orizont mai lung știau că, dacă situația nu scapă de sub control, piețele vor putea să se adapteze și să recupereze.

Valute și obligațiuni: dolarul în prim-plan, criptomonedele în derivă

Pe piața valutară internațională, dolarul american a fost marele beneficiar al escaladării conflictului. În vremuri de criză globală, dolarul este văzut ca ultimul refugiu, dat fiind statutul său de monedă de rezervă și de activ sigur. Pe 13–14 iunie, pe fondul știrilor despre bombardamentele reciproce Israel-Iran, indicele dolarului (DXY) a urcat consistent – de la ~97 puncte la peste 98,2 puncte, întrerupând o serie de scăderi.

Dolarul s-a apreciat în special față de monedele considerate mai riscante: de exemplu, a câștigat +0,3% față de yenul japonez (ajungând la 143,9 yeni) și +0,1% față de francul elvețian.

De asemenea, euro, care avusese un raliu de câteva zile, a pierdut teren în fața monedei americane – euro a scăzut ~0,4% la $1,1539 pe 13 iunie. Investitorii au reacționat după tiparul istoric descris de un manager de portofoliu: „În astfel de evenimente geopolitice, reacția instinctivă a pieței este să caute siguranța… Istoria ne spune să privim dincolo de multe din aceste episoade, dar imediat are loc un salt psihologic către cele mai sigure active – dolarul ca monedă, aurul ca marfă”.

Exact asta s-a întâmplat: cererea de dolari a crescut, punând presiune pe monedele emergente și cele sensibile la materii prime. De exemplu, dolarul australian și cel neo-zeelandez – monede cu profil de risc – au scăzut ~1% fiecare față de USD în zilele de după 13 iunie.

Interesant este că dolarul venea după o perioadă de slăbiciune în 2025 (pe fundalul politicii Fed și al scăderii „excepționalismului” SUA), astfel că războiul din Orientul Mijlociu a oferit un respiro neașteptat monedei americane. După intervenția SUA în conflict, analiștii au anticipat că „rolul sporit al Americii în război ar putea oferi un impuls de termen scurt dolarului, deși pe termen lung rămân motive de slăbiciune”. Graficul indicelui DXY în ultimele 12 luni arăta o tendință de scădere, însă conflictul a generat o sincopă: o creștere temporară (un spike) datorată fluxurilor de refugiu.

 În plus, yenul japonez și francul elvețian, refugii valutare tradiționale, s-au apreciat și ele inițial, dar odată ce dolarul a prins momentum, yenul a cedat teren (ajungând chiar să se deprecieze săptămânal față de USD).

Francul elvețian a rămas mai ferm (mai ales că Banca Națională a Elveției a intervenit prin a reduce dobânda la zero, decizie surprinzătoare care însă nu a slăbit semnificativ francul. Per total, valutele de refugiu (USD, CHF, JPY) au fost căutate, în timp ce valutele de piețe emergente sau legate de mărfuri (de la lira turcească la peso-ul mexican) au simțit presiune.

Piețele de obligațiuni guvernamentale – alt barometru al sentimentului de risc – au reacționat conform manualului: investițiile s-au orientat către titlurile de stat sigure, ceea ce a dus la creșterea prețurilor acestora și scăderea randamentelor (yield-urilor). În SUA, imediat după anunțul loviturilor din 22 iunie, s-a observat o cerere puternică pentru obligațiunile Treasury, investitorii dorind să își parcheze banii în active ultrasigure până trece incertitudinea. Randamentul titlurilor americane pe 10 ani, care înainte de conflict fluctua în jur de 4,5%, a scăzut la un minim de ~4,31%, cel mai redus nivel din ultima lună. Similar, bund-urile germane pe 10 ani au văzut yieldurile coborând câteva puncte de bază, în timp ce obligațiunile elvețiene (foarte sensibile la fluxurile de siguranță) au avut o scădere a randamentelor mai pronunțată după ce BNS a semnalat atitudine precaută.

Investitorii s-au refugiat în datorie publică de calitate, considerând că, dacă lucrurile degenerează, băncile centrale ar putea chiar să reia relaxarea politicii monetare. În Marea Britanie, de pildă, yield-urile la gilt-uri au scăzut ușor, deși BoE tocmai semnalase îngrijorări inflaționiste.

Practic, teama de conflict a temporizat piețele de obligațiuni, contracarând pe moment perspectivele de inflație viitoare. Un analist comenta: „Vedem tiparul clasic de flight-to-quality: randamentele scad și dolarul se întărește... e greu de imaginat că acțiunile nu vor reacționa negativ – întrebarea e cât de mult, depinde de reacția Iranului și de prețul petrolului”.

În contrast cu valutele tradiționale, criptomonedele – adesea supranumite „aur digital” de susținătorii lor – nu au reușit să se comporte ca un refugiu în această criză. Dimpotrivă, așa cum menționam, Bitcoin și Ether au suferit scăderi semnificative imediat după escaladare, semn că în percepția investitorilor crypto rămâne un activ de risc, mai degrabă corelat cu acțiunile tehnologice decât cu aurul. Ether, afectat și de factori interni pieței sale, a căzut cu peste 5% în weekendul ataculuireuters.com, ceea ce indică o lichidare rapidă din partea deținătorilor speriați. Bitcoin, deși mai rezistent, a alunecat și el cu circa 1–2%. Explicația poate fi dublă: pe de o parte, mulți investitori instituționali din crypto sunt aceiași care investesc în active riscante, deci în momente de stres își reduc pozițiile; pe de altă parte, narativul Bitcoin ca „hedge împotriva instabilității geopolitice” nu a fost încă validat într-o criză de prim rang. Spre deosebire de aur, Bitcoin nu are deocamdată un istoric suficient de lung în astfel de situații, iar volatilitatea sa proprie îl face mai puțin atractiv ca refugiu. Astfel, conflictul Iran–Israel a acționat ca un test pentru criptomonede, pe care acestea nu l-au trecut din perspectiva de safe-haven. Desigur, pe termen lung susținătorii cripto argumentează că printarea de bani pentru finanțarea războaielor ar spori atractivitatea unui activ cu ofertă fixă precum Bitcoin – însă pe termen scurt piețele par să ignore această teză, preferând în continuare activele tangibile și consacrate (aur, valută hard) atunci când incertitudinea domnește.

Pe ansamblu, peisajul valutar și al datoriilor suverane a reflectat clasicul flight-to-safety: dolar, franc, yen puternice, obligațiuni suverane căutate – iar la polul opus, monede emergente slăbite și crypto vândute. Această dinamică evidențiază un aspect psihologic important: în momente de criză, investitorii revin la ceea ce cunosc și ce are lichiditate și stabilitate dovedită. Oricât de moderne ar fi noile clase de active, când tunurile trag, banii se îndreaptă spre portul sigur. Iar acest port, în 2025, rămâne dominat de vechile active precum dolarul american și aurul – o lecție de umilință pentru inovațiile financiare, dar și o reamintire că unele lucruri nu se schimbă niciodată în comportamentul investitorilor.

Reacția piețelor financiare după 22 iunie 2025

Atacul SUA asupra Iranului din 22 iunie a avut loc într-o sâmbătă, ceea ce a însemnat că piețele financiare tradiționale (bursele, piețele de mărfuri și valute fiat) erau închise. Astfel, prima reacție imediată s-a manifestat în week-end în piețele deschise permanent, în special în crypto, după cum am menționat – cu scăderile de rigoare la Bitcoin și Ether.

Însă toți ochii erau ațintiți către deschiderea piețelor asiatice din dimineața de luni (23 iunie) și către sesiunea de tranzacționare de la New York, pentru a măsura pe deplin impactul. Așteptările erau de un knee-jerk reaction (reacție bruscă) semnificativă: vânzări pe acțiuni, cumpărări de active sigure și mișcări ample de preț la țiței și aur.

Aurul, cum era de așteptat, a continuat ascensiunea luni. În tranzacțiile electronice de la primele ore, aurul spot a sărit peste pragul de 3.500 $/uncie, atingând un vârf de ~3.540 $ (nou record absolut nominal). Ulterior s-a stabilizat în jurul a 3.520 $, pe măsură ce unii investitori au marcat profituri, dar sentimentul general a rămas pozitiv pentru metalul galben. Argintul a avut și el un salt de aproape 3% inițial, trecând de 37 $/uncie, înainte de a corecta ușor. Această evoluție arată că fluxul către refugii a fost robust: datele de la burselor de mărfuri indicau volume mari pe contractele de aur și argint în sesiunea asiatică, un semn clar că investitori mari (probabil bănci și hedging funds) și-au rebalansat portofoliile în favoarea metalelor prețioase. După câteva zile, odată ce retorica belicoasă s-a mai domolit (Iranul dând semnale că reacția sa va fi „în timp și pe măsură aleasă”, nu neapărat imediată), aurul a rămas în preajma nivelurilor ridicate, consolidându-se. Pentru multe portofolii, expunerea pe aur acționa acum ca un buffer care compensa pierderile de la acțiuni.

Piețele bursiere au avut, cum era anticipat, un debut dificil de săptămână după atac. În Asia, luni dimineață, indicele japonez Nikkei a deschis cu un gap negativ de peste -2%, reacționând la știrile din weekend. La fel, Kospi-ul sud-coreean și Hang Seng-ul din Hong Kong au scăzut peste -1% în primele ore. Aceste piețe și-au mai redus apoi pierderile (Nikkei a închis la -0,8% în acea zi), probabil pe fondul lipsei unor evenimente noi imediate și al intervenției verbale a băncilor centrale asiatice care au asigurat lichiditate. Bursele europene, la deschidere, au luat și ele un plonjon: STOXX 600 a deschis ~-1,2% sub închiderea precedentă, DAX -1%, CAC 40 -1,3%. 

La New York, Wall Street-ul și-a jucat rolul de indicator principal al sentimentului pieței. În pre-market, futures pe S&P 500 indicau o scădere de ~1% înainte de deschidere. Odată ce a sunat clopoțelul, indicele S&P a alunecat rapid, ajungând la -1,5% în prima oră de tranzacționare. 

Pe finalul zilei de luni, după o conferință de presă a Casei Albe în care s-a subliniat că „acesta a fost singurul set de atacuri planificate, nu căutăm război extins”, piața și-a mai revenit. S&P 500 a închis cu o scădere mai modestă, de -0,7%, Dow cu -0,6%, iar Nasdaq în jur de -1%.

Tranzacțiile au fost intense, volumul fiind cu ~40% peste media ultimelor 30 de zile – semn că mulți investitori au realocat rapid resurse în fața noii situații. Un factor tehnic care a ajutat a fost și timeing-ul: conflictul a izbucnit într-o perioadă în care oricum piața aștepta clarificări de politică monetară (ședința Fed avusese loc pe 19 iunie), iar unele poziții speculative erau reduse; altfel spus, piața nu era prinsă complet pe picior greșit, având ceva „spațiu de respiro” datorită poziționării prudente anterioare.

 Obligațiunile SUA au fost cumpărate masiv la deschidere, randamentul la 10 ani coborând sub 4,3% (cel mai jos nivel al lunii). 

Per total, în zilele imediat următoare atacului din 22 iunie, piețele financiare au trecut printr-un episod de volatilitate accentuată dar controlată. Mișcările au fost semnificative – de la aur la acțiuni – însă nu haotice. Un motiv important a fost probabil comunicarea promptă a SUA: Trump și oficialii americani au încercat să definească atacul ca pe o acțiune „unică și încheiată” pentru moment ceea ce a mai calmat temerile de escaladare continuă.

În plus, reacția relativ moderată a Iranului în primele zile (multă retorică, dar fără atacuri imediate de mare anvergură asupra intereselor occidentale) a dat speranța că nu se va ajunge la un război total.

Pentru a rezuma numeric reacțiile semnificative din acele zile critice de iunie 2025, putem puncta câteva exemple: aurul a atins un nou maxim istoric (~3.540 $/oz),  petrolul Brent a urcat ~18% într-o săptămână, până aproape de 80 $, înainte de a retrage ușor spre 77 $.

Dow Jones a avut o cădere de -1,8% într-o singură zi la apogeul tensiunii, dar a recuperat ulterior; randamentul obligațiunilor SUA pe 10 ani a scăzut de la ~4,5% la ~4,3%, indicând intrări puternice de capital; Ether, criptomoneda nr.2, a scăzut peste 5% imediat după atac evidențiind fuga de risc din activele digitale; iar leul românesc (RON) a rămas relativ stabil față de euro, în jurul cotației de 5,03 lei pentru un euro, fără mișcări dramatice – semn că investitorii locali sau regionali nu au intrat în panică, poate și datorită ancorării RON de evoluția euro.

Toate aceste mișcări confirmă un lucru: piețele financiare au reacționat prompt, evaluând noul conflict în termeni de riscuri și oportunități. Ele au redistribuit capitalul către zonele percepute ca sigure și au penalizat zonele expuse. Dar reacția a fost, per ansamblu, ordonată. Pentru investitorul pe termen lung, poate contraintuitiv, astfel de episoade pot reprezenta și posibilități de a cumpăra active la prețuri mai scăzute – cu condiția ca situația geopolitică să nu degradeze fundamental perspectivele economice globale. Desigur, aceasta este o judecată ce devine clară abia post factum. În vâltoarea evenimentelor, primează gestionarea riscului și protejarea portofoliilor, aspecte asupra cărora vom reflecta în secțiunea următoare, dedicată investitorilor din România.

Ce înseamnă acest conflict pentru investitorii din România?

Privit de la București, conflictul armat dintre Iran și Israel, oricât de îndepărtat geografic, are multiple căi de a reverbera și asupra investitorilor români. Chiar dacă România nu este un jucător direct în regiune și legăturile economice cu Iranul sau Israelul sunt relativ limitate, globalizarea piețelor financiare face ca efectele turbulențelor să se propage și în portofoliile locale.

Pentru investitorul român – fie că vorbim de fonduri de pensii, fonduri mutuale, investitori individuali la BVB sau simpli deținători de economii – conflictul Iran–Israel din 2025 aduce atât riscuri indirecte, cât și posibile oportunități. Să le analizăm pe rând.

Expunerea indirectă și fondurile de investiții românești

În era financiară actuală, puține economii pot spune că sunt complet izolate de șocurile globale. România, ca parte a UE și integrată în piețele internaționale de capital, resimte influențele piețelor majore. Astfel, dacă bursele vestice scad și apetitul la risc se reduce global, inevitabil și activele deținute de investitorii români își vor ajusta valorile.

O cale principală de transmitere este prin intermediul fondurilor de investiții și al portofoliilor instituționale. Fondurile de pensii administrate privat (Pilonul II și III) și fondurile mutuale românești au, în structura lor de active, părți semnificative investite peste hotare – fie direct, fie prin ETF-uri. De pildă, multe fonduri de pensii din România dețin acțiuni la companii mari europene sau americane, precum și obligațiuni străine. Un conflict care duce la scăderi bursiere globale va cauza, implicit, și o diminuare temporară a valorii unităților de fond la aceste vehicule de economisire. Cu alte cuvinte, economiile românilor administrate în fonduri sunt expuse indirect la șocul geopolitic. Desigur, vorbim de procente mici dacă privim la nivelul unui trimestru sau an (o scădere de 1-2% a burselor globale se traduce poate în zecimi de procent în randamentul anual al unui fond diversificat). Însă este un risc de conștientizat: investitorii trebuie să știe că nu trăiesc într-o bulă locală. Chiar dacă plasamentele lor sunt făcute prin entități românești, acestea la rândul lor sunt legate de piețele străine. Astfel, conflictul Iran–Israel poate afecta randamentele investiționale pe termen scurt ale multor români – de la randamentul fondurilor de pensii (care ar putea fi puțin mai mic într-un trimestru cu volatilitate) până la prețurile titlurilor de stat românești (dacă pe plan extern crește aversiunea la risc, și obligațiunile emergente, inclusiv cele românești, pot suferi ieșiri de capital).

Un alt canal de expunere este prin companiile multinaționale în care investesc românii. Multe persoane din România investesc la bursă externă prin conturi de trading (lucru tot mai facil acum) sau dețin acțiuni la giganți globali prin intermediul SIF-urilor sau al altor fonduri locale.

Dacă au acțiuni la, să zicem, Apple, Tesla, BP sau Lufthansa, evenimentele globale le pot influența direct aceste dețineri. Astfel, investitorul român trebuie să urmărească, chiar și de la distanță, evoluțiile macro și geopolitice, pentru că ele îi pot afecta portofoliul.

O lecție importantă aici este diversificarea: un portofoliu românesc bine diversificat, cu expuneri atât interne cât și internaționale, atât pe acțiuni cât și pe obligațiuni și ceva aur, va fi mai rezilient la astfel de șocuri. Fondurile mutuale locale de tip diversificat au reacționat moderat la conflict – scăderea ușoară a acțiunilor a fost compensată de creșterea aurului și a obligațiunilor sigure din portofoliu, deci pierderea netă a fost mică.

Efecte asupra leului și costului vieții în România

Din punct de vedere macroeconomic, România poate resimți conflictul mai ales prin prețurile la energie. Fiind importator net de petrol (și de gaze, într-o anumită măsură), scumpirea barilului pe plan mondial înseamnă costuri mai mari de import și presiuni inflaționiste interne. Șoferii români ar putea vedea creșteri la prețul benzinei și motorinei, dacă petrolul rămâne sus (deja în iunie 2025, prețul la pompă crescuse cu câteva zeci de bani pe litru față de luna precedentă, reflectând trendul internațional).

Aceasta are două implicații: impactul asupra inflației (combustibilii mai scumpi se văd direct în indicele prețurilor de consum și indirect în costurile de transport, alimente etc.) și impactul asupra monedei naționale. Un deficit comercial în creștere (dat de facturile mai piperate la importul de energie) poate pune presiune pe cursul de schimb leu-euro.

Dacă România trebuie să cheltuiască mai mulți euro pentru a cumpăra aceeași cantitate de țiței, cererea de valută crește. În iunie 2025, totuși, leul a rămas relativ stabil, euro tranzacționându-se în jur de 5,03–5,05 lei. Aceasta se datorează în parte politicii BNR de gestionare atentă a cursului și încrederii că eventualele șocuri de preț sunt temporare.

Însă, pe termen mediu, dacă conflictul menține petrolul scump, presiunea pe leu ar putea crește. Un leu mai slab ar face importurile și mai scumpe, alimentând un cerc inflaționist, ceea ce ar lovi în puterea de cumpărare a populației. BNR ar putea fi nevoită să mențină dobânzi mai ridicate mai mult timp (sau să le crească dacă situația scapă de sub control), ceea ce afectează creditele și mediul de afaceri.

Așadar, stabilitatea macro a României este și ea în joc, indirect, prin canalul prețurilor energiei și al cursului de schimb.

Pe de altă parte, un aspect pozitiv: România produce intern o bună parte din energia electrică și ceva gaze, iar un jucător important listat la bursă, OMV Petrom, este beneficiar net al creșterii prețului petrolului. Profiturile Petrom tind să crească când țițeiul e mai scump, ceea ce se poate traduce în dividende mai mari pentru acționari (statul român fiind și el acționar majoritar, bugetul are de câștigat). Totuși, aceste beneficii la nivel corporativ nu compensează neapărat povara prețurilor mari la energie resimțită de consumatorul final.

În sfera valutară, investitorii români au remarcat probabil și aprecierea dolarului american. Pentru cei care dețin economii sau investiții în USD, conflictul a adus un câștig de curs valutar – dolarul a crescut față de leu și față de euro.

În iunie 2025, dolarul a urcat peste 4,40 lei (de la ~4,30), reflectând tendința globală. Cei care investesc pe piețe externe în USD s-au trezit cu o mică protecție: chiar dacă acțiunile americane au scăzut, creșterea cursului dolarului față de leu le-a atenuat pierderea în lei. Pe viitor, acesta e un lucru de ținut minte: o diversificare valutară poate acționa ca un amortizor în situații de criză.

Bursa de la București: reacții și sectoare de urmărit

Bursa de Valori București (BVB) a fost, cum am menționat, relativ rezilientă în fața știrilor războiului. În prima zi post-escaladare, indicii locali chiar au înregistrat creșteri ușoare, contrar trendului global.

Explicația ține de specificul pieței: puține companii listate la BVB au legături directe cu Orientul Mijlociu, iar investitorii locali se concentrau pe factorii interni (de exemplu, formarea noului guvern și planul de reducere a deficitului).

Cu toate acestea, BVB nu este complet decuplată: dacă trendul global de aversiune la risc ar fi continuat, probabil că și acțiunile românești ar fi fost prinse în vârtej. S-a văzut deja spre sfârșitul lui iunie că volumele de tranzacționare au scăzut, semn că investitorii adoptaseră o atitudine de așteptare (“wait and see”), neștiind cum vor evolua lucrurile.

La nivel sectorial, BVB are câteva companii majore care pot fi influențate de contextul conflictului.

În primul rând, OMV Petrom (SNP), cea mai mare companie listată, este puternic corelată cu prețul petrolului. Așa cum era de așteptat, acțiunile Petrom au reacționat pozitiv la scumpirea țițeiului – ele au crescut în iunie, aducând de altfel indicele BET pe plus în zilele când alte acțiuni scădeau.

Investitorii se așteaptă ca profitul Petrom pe 2025 să fie revizuit în sus dacă petrolul rămâne peste nivelurile bugetate inițial (compania își bazase planurile pe un petrol mai ieftin). Așadar, oportunitatea la BVB s-a găsit în sectorul energetic: pe lângă Petrom, Romgaz (producător de gaze) a avut și el o evoluție robustă, beneficiind de prețurile ridicate la gaze pe piețele europene.

În schimb, companiile industriale sau de transport listate la București ar putea resimți negativ costurile mărite cu energia. De exemplu, transportatorul TTS sau Alro Slatina (mare consumator de energie) ar putea vedea marjele sub presiune dacă prețurile petrolului și energiei rămân ridicate. Deocamdată, investitorii nu au reacționat puternic pe aceste titluri, așteptând poate rezultatele trimestriale ca să vadă impactul.

Băncile românești listate – Banca Transilvania, BRD – nu sunt direct afectate de conflict, dar, prin legătura cu sentimentul pieței, ar fi vulnerabile dacă investitorii străini ar decide să-și reducă expunerea la active emergente. Până în iunie, acțiunile bancare la BVB au evoluat mai mult după factori interni (rate dobânzi interne, cererea de credite).

Conflictul nu pare să fi generat ieșiri de capital străin semnificative din România – dovadă că cursul leului a fost stabil, iar randamentele la titlurile de stat românești nu au crescut. Asta indică o încredere a piețelor că România nu este direct în prima linie a șocului. Sigur, dacă ar fi escaladat în Orientul Mijlociu către un conflict mult mai larg (implicând de pildă și Arabia Saudită, sau un conflict SUA-Iran prelungit), atunci percepția riscului global ar fi dus la retrageri și de pe piețe ca România. Însă acel scenariu nu s-a materializat.

Pentru investitorul la BVB, conflictul a adus totuși memento-ul importanței știrilor internaționale. În iunie 2025, orice abonat la alertele bursiere a văzut notificări de genul „Bursele europene scad din cauza tensiunilor Israel-Iran”. Chiar dacă investește preponderent local, e bine să fie informat global.

Unii investitori activi ar fi putut profita: de exemplu, cumpărând acțiuni Petrom imediat după primele știri de conflict, când era probabil că petrolul va crește – astfel ar fi prins un raliu al acțiunii. Sau, dimpotrivă, vânzând parțial din acțiunile ciclice deținute, anticipând o corecție, și recumpărându-le mai ieftin câteva zile mai târziu (pentru cei cu apetit speculativ).

Desigur, asemenea mișcări sunt dificile – timing-ul pieței nu e simplu – și majoritatea investitorilor individuali ar fi procedat prudent, menținându-și deținerile și evitând decizii impulsive.

Un aspect de notat este comunicarea autorităților române în context. Banca Națională a României și Ministerul Finanțelor au transmis mesaje , asigurând că monitorizează situația, dar că pentru moment nu văd riscuri de contagiune severă. Astfel de mesaje ajută la calmarea percepției riscului. De asemenea, faptul că România era într-un proces de consolidare fiscală (asumat în fața Comisiei Europene) a dat un plus de credibilitate în ochii investitorilor străini: s-a considerat că guvernul nu va derapa cu cheltuieli excesive chiar dacă prețurile la energie cresc, deci finanțele publice rămân sub control.

Per total, pentru investitorii români, conflictul Iran–Israel a fost un test de maturitate investițională. Cei care aveau portofolii diversificate și cunoștințe solide nu s-au panicat, ci au privit rațional implicațiile.

Pe termen scurt, au văzut scăderi la unele active, creșteri la altele (aur, de exemplu), dar nimic catastrofal. Pe termen mediu, au conștientizat că rămân câteva riscuri macro (inflație importată, încetinirea economiei globale) de care să țină cont în alocarea activelor.

Cel mai important, poate, conflictul a reamintit investitorilor români de interconectivitatea lumii financiare: o dronă lansată în Orientul Mijlociu poate, în mod indirect, să afecteze și contul lor de investiții din țară. Iar pentru a naviga astfel de situații, e nevoie de informare continuă, diversificare și echilibru emoțional.

Perspective pentru investitori: riscuri și oportunități

Conflictul Iran–Israel declanșat în iunie 2025 aduce în prim-plan un adevăr incomod, dar esențial: incertitudinea geopolitică face parte integrantă din peisajul investițional.

Ca investitori, nu putem controla cursul evenimentelor lumii, dar putem controla modul în care ne pregătim și reacționăm la ele. Vom încerca să extragem câteva lecții și perspective de viitor din această criză.

1. Diversificarea și echilibrul portofoliului – prima linie de apărare. Un investitor care a intrat în iunie 2025 cu un portofoliu diversificat (puține cuvinte sunt mai des folosite, dar diversificarea rămâne cheia) a trecut relativ bine prin furtună. Când acțiunile au scăzut, probabil aurul sau obligațiunile l-au protejat. Când leul s-a clătinat ușor, deținerile în valută tare i-au amortizat impactul.

Această criză confirmă că nu e înțelept să ții toate ouăle într-un coș. Piețele reacționează diferit la stimuli; ceea ce rănește un activ poate ajuta altul. Un exemplu clar: indicele BET a scăzut moderat în iunie, dar un investitor român care deținea și aur (fie direct, fie printr-un ETF pe aur) a văzut cum acea componentă crește, compensând pierderile de la acțiuni. La fel, deținerile în dolari au crescut ca valoare în lei, compensând scăderile din acțiuni americane.

”Adevărata diversificare implică să ai mereu ceva de care nu ești complet mulțumit în portofoliu” –Morgan Housel.  Adică, atunci când totul pare roz, poate înseamnă că nu ești destul de diversificat. Conflictul ne-a reamintit că oricând poate apărea un „lebădă neagră” geopolitică, deci portofoliul trebuie pregătit din timp pentru neașteptat.

2. Stăpânirea emoțiilor și evitarea deciziilor pripite. În zilele fierbinți de după atac, era ușor pentru investitori să fie prinși în capcana emoțiilor: frică, panică, impulsul de a vinde tot sau, dimpotrivă, de a paria agresiv pe o anumită mișcare (de exemplu, all-in pe aur sau petrol).

Experiența arată însă că deciziile luate la cald, sub imperiul știrilor alarmante, pot dăuna grav averii. Investitorii care au reușit să rămână calmi, să analizeze la rece proporțiile conflictului și să nu facă modificări dramatice portofoliului au evitat erori majore. În fond, cine și-a vândut panicat acțiunile pe 20 iunie, când bursele erau jos, posibil a ratat revenirea de după. Iar cine s-a aventurat să „facă timing perfect” a descoperit cât de greu este de fapt să anticipezi fiecare zvâcnire a pieței. Disciplina și răbdarea s-au dovedit din nou virtuți valoroase.

3. Istoria ca ghid imperfect, dar liniștitor. Așa cum am menționat, privind în urmă la alte conflicte majore, se observă un tipar: piețele tind să reacționeze negativ imediat, dar apoi să se stabilizeze și chiar să recupereze pierderile într-un orizont de câteva luni. În criza curentă, acest tipar pare să se confirme: nu a fost un șoc structural de magnitudinea, să zicem, a crizei financiare din 2008.

Pentru investitori, cunoașterea istoriei oferă context și poate preveni reacțiile exagerate.

Conflictul Orientului Mijlociu din 2025, oricât de dramatic pentru geopolitică, nu a surprins complet piețele – războaie în acea regiune au mai fost. Desigur, istoria nu se repetă exact, dar rimează. Știind că în 1990 (Războiul din Golf) sau în 2003 (invasia Irakului) bursele și economia globală au rezistat și și-au revenit, investitorii pot privi conflictul actual cu ceva mai mult calm.

Riscul major de coșmar (World War III) era extrem de scăzut, deci panica generalizată nu era justificată. Desigur, mereu există incertitudini – de data asta, întrebarea era dacă Iranul lovește vreo țintă americană majoră sau Israelul extinde operațiunile. Dar atâta timp cât aceste worst-case scenarios nu s-au materializat, reacția piețelor a rămas gestionabilă.

4. Oportunități investibile născute din criză. Orice dislocare de piață produce nu doar riscuri, ci și șanse pentru investitorii pregătiți. De exemplu, investitorii cu apetit mai ridicat puteau identifica sectoarele care vor beneficia: companiile de apărare (internațional), companiile energetice (atât internațional cât și la BVB, cum am discutat), ba chiar și metalele prețioase sau fondurile de materii prime.

Cei care au avut aceste poziții în portofoliu dinainte au cules roadele. Cei care nu, pot învăța pentru viitor: hedging-ul de portofoliu nu e complicat – o mică alocare în aur sau într-un ETF pe energie poate contrabalansa restul portofoliului în astfel de situații.

În plus, scăderile temporare pot fi oportunități de cumpărare: dacă acțiuni solide scad nejustificat de mult doar din cauza unei sperieturi de moment, investitorii pot cumpăra la preț de sold. De pildă, dacă pe BVB acțiuni bancare sau de utilități ar fi scăzut puternic fără ca perspectivele lor de profit intern să fie afectate, acela era un moment de acumulare.

La nivel global, unii investitori mari probabil au profitat de scăderea inițială a S&P 500 pentru a adăuga poziții, bazându-se pe statistica istorică a recuperării post-conflict. Evident, aceste oportunități vin cu riscuri – niciodată nu poți ști dacă nu cumva conflictul se agravează totuși. Dar gestionând riscul (nu investind banii de chirie, ci capital destinat investițiilor pe termen lung), astfel de momente pot îmbunătăți randamentele viitoare.

5. Gândirea pe termen lung rămâne esențială. Averile se construiesc pe termen lung și  „scopul nu e să faci bani repede, ci constant și să îi păstrezi”. Conflictul Iran–Israel, ca orice criză, va trece la un moment dat – fie printr-un armistițiu, fie prin epuizarea părților, fie printr-o soluție diplomatică. Cât timp companiile continuă să producă bunuri și servicii, economia globală își vede de cursul ei. Pentru un investitor cu orizont de ani sau zeci de ani, acest episod este doar o zvâcnire pe grafic, nu o schimbare fundamentală de direcție.

Sigur, dacă prin absurd ar fi degenerat într-un conflict mondial, povestea era diferită. Dar gestionarea riscului personal (asigurări, fond de urgență etc.) acoperă și scenarii extreme. În lipsa acestora, „timpul în piață bate sincronizarea pieței” rămâne un motto valabil. Cei care au vândut tot și au stat pe margine așteptând „să se așeze lucrurile” riscă să rateze creșterile care vin adesea când știrile par încă sumbre.

Un investitor român în fonduri de pensii sau mutuale, care oricum are contribuții regulate lunare, a făcut bine să continue acele contribuții (cumpărând astfel și la prețuri mai joase în iunie). În investitii, consistența și calmul aduc roade, nu reacțiile bruște la titluri de ziar.

În final, conflictul Iran–Israel din 2025 a fost (și poate încă este, la ora analizei) un test al rezilienței pentru piețe și investitori. Ne-a reamintit cât de imprevizibilă poate fi lumea – într-o dimineață de duminică poți afla că SUA au bombardat Iranul, ceva de neconceput cu puțin timp înainte. Dar ne-a arătat și că piețele au capacitatea de a digera vești rele, de a prețui riscul și de a merge înainte.

Pentru investitorul român, lecția principală este să rămână informat global, dar să nu se lase pradă știrilor alarmiste; să își păstreze echilibrul portofoliului și al psihicului. Tonul echilibrat și analitic pe care l-am folosit în această analiză sperăm că reflectă exact atitudinea optimă: înțelegere, dar nu dramatizare; prudență, dar nu panică.

„Lumea e mereu surprinzătoare, dar surprizele devin un pericol real doar dacă le întâmpini nepregătit”- Morgan Housel. Conflictul Iran–Israel a fost o surpriză neplăcută, însă investitorii pregătiți – prin diversificare, informare și calm – au putut naviga prin ea. Riscuri vor mai fi, oportunități la fel. Important este să învățăm din fiecare episod, să ne ajustăm strategia dacă e nevoie, dar să nu pierdem din vedere țelurile noastre financiare pe termen lung. Ca într-o călătorie pe mare, furtunile vin și trec; nu putem controla vântul, dar putem ajusta pânzele. Iar portul de destinație rămâne acolo, pentru cei care nu abandonează corabia în mijlocul furtunii.

În concluzie, investitorii din România (și de pretutindeni) ar trebui să privească conflictul Iran–Israel ca pe o confirmare a principiilor de bază ale investițiilor: așteaptă-te la neașteptat, nu paria totul pe o singură mână, controlează-ți emoțiile și gândește înainte de a acționa.

Astfel, orice criză poate fi transformată dintr-o amenințare într-o probă de rezistență și chiar într-o șansă de a-ți întări poziția financiară.

Piețele au arătat reziliență, portofoliile bine construite la fel. Iar investitorii care au trecut cu bine peste această perioadă sunt acum cu o experiență mai bogați – pregătiți pentru următoarea provocare, oricare ar fi ea, fără a pierde din vedere păstrarea calmului și a perspectivei pe termen lung în aventura investițională.

Surse utilizate și citate: Al Jazeera, Reuters, Washington Post, The Guardian, Deutsche Welle, Bursa.ro, Business Today ș.a.