Într-o seară de august, Nixon a ieșit la televiziune și a anunțat că dolarul nu va mai fi convertibil în aur. 

Azi, când se împlinesc 53 de ani de la acel moment, ne uităm înapoi la această decizie care a zguduit lumea financiară și la modul în care a schimbat pentru totdeauna cursul economiei globale. Unii l-au văzut pe președintele Nixon ca pe un erou, alții ca pe un nebun care juca la zaruri viitorul economic al lumii.

Ca să înțelegem de ce decizia lui Nixon a fost așa un „cutremur”, trebuie să ne uităm un pic în trecut. Până în acel moment, etalonul aur a fost un fel de „Colacul de salvare” al economiilor lumii. Pe scurt, asta însemna că pentru fiecare dolar (sau orice altă monedă) în circulație, undeva într-un seif era o cantitate echivalentă de aur. Era o regulă simplă: mai mult aur, mai mulți bani.

 

 

Dar, lumea nu era atât de simplă. Începuseră să se adune nori negri la orizont. Războiul din Vietnam înghițea sume imense, iar inflația bătea la ușă. Până la începutul anilor '70, economiile din întreaga lume erau la limită, iar menținerea legăturii cu aurul devenea tot mai dificilă. Așa că Nixon a tăiat nodul gordian, renunțând la etalonul aur. Ziarele de atunci nu s-au sfiit să-l critice. De la „Nixon distruge standardul aurului!” până la „Americanii pierd ultimul punct de referință”, presa vremii nu a fost deloc blândă.

Decizia președintelui Richard Nixon de a rupe legătura dintre dolar și aur în 1971 a fost influențată de o serie de factori economici și geopolitici critici. Unul dintre cei mai presanți factori a fost deteriorarea balanței de plăți a Statelor Unite, cauzată de cheltuielile masive pentru războiul din Vietnam și programele sociale ale președintelui Lyndon Johnson. Aceste cheltuieli au dus la o supraabundență de dolari în circulație la nivel global, ceea ce a pus presiune pe rezervele de aur ale SUA, deoarece multe țări au început să ceară conversia dolarilor în aur, temându-se că valoarea dolarului va scădea.

În plus, inflația în creștere și stagnarea economică, un fenomen cunoscut sub numele de stagflație, a pus presiune pe Nixon să ia măsuri rapide pentru a proteja economia americană. 

La momentul respectiv, rata inflației în SUA era de aproximativ 5.4%, iar șomajul era în creștere. Nixon și echipa sa de consilieri economici, inclusiv John Connally și Arthur Burns, au decis că suspendarea convertibilității dolarului în aur era necesară pentru a evita o criză economică majoră, precum și pentru a oferi guvernului mai multă flexibilitate în politica monetară.

Această măsură, cunoscută ca "Nixon Shock," a fost privită cu mare îngrijorare pe plan internațional, fiind văzută ca un act unilateral care a destabilizat temporar piețele financiare globale. Cu toate acestea, pe plan intern, a fost larg apreciată ca un pas decisiv care a ajutat la stabilizarea economiei SUA pe termen scurt.

În concluzie, decizia de a încheia era etalonului aur a fost determinată de nevoia de a proteja economia americană în fața presiunilor externe și interne, dar a avut efecte de anvergură asupra sistemului financiar global.

„Cutremur de gradul 9 urmat de tsunami ” – asta s-a întâmplat imediat după decizia lui Nixon. Piața financiară globală s-a trezit într-o stare de șoc. Până la sfârșitul anului  1971, dolarul american pierduse deja 10% din valoare, iar prețul aurului a explodat, atingând peste 70 de dolari uncia, aproape dublu față de cât valora înainte. Inflația a început să muște din puterea de cumpărare a oamenilor de rând. Ziarele scriau despre cum „economia nu mai e ce-a fost”, iar oamenii simpli, cei care țineau la „banii lor de aur”, începeau să-și piardă încrederea în hârtia verde.

Guvernele au fost nevoite să acționeze rapid. În Japonia, yenul s-a apreciat brusc, iar în Europa, măsurile de austeritate au devenit cuvântul de ordine. A fost o perioadă de haos economic, în care nimeni nu știa exact ce urmează, dar toți simțeau că urmează vremuri tulburi.

Privind înapoi, decizia lui Nixon a avut efecte de-a dreptul revoluționare. Monedele fiat – adică banii care nu sunt susținuți de nimic altceva decât de încrederea în guvernul care-i emite – au devenit norma. Asta a permis statelor să „joace” mai liber cu politicile monetare. De exemplu, între 1971 și 1980, inflația anuală în Statele Unite a sărit de la 4% la 13.5%, o creștere explozivă care ar fi fost imposibilă sub etalonul aur.

În același timp, asta a permis și creșterea datoriei publice la niveluri care înainte erau de neconceput. În 1971, datoria națională a SUA era de aproximativ 398 miliarde de dolari. Până în 1981, aceasta a sărit la peste 900 miliarde, iar acum e de ordinul trilioanelor. O întrebare rămâne: era acest joc de „monopol” posibil cu o economie legată de aur? Probabil că, nu.

Pe scena internațională, renunțarea la etalonul aur a schimbat jocul. Dolarul american a devenit de facto moneda lumii, lucru care a fost de folos Statelor Unite, dar care a creat frustrări în alte părți ale globului. Gândește-te la asta: dacă toată lumea folosește dolari, atunci SUA poate „tipări” banii de care are nevoie, în timp ce alte țări trebuie să muncească pentru ei. Asta a făcut ca instituții precum Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială să capete mai multă putere și relevanță, dar și să devină ținte ale criticilor pentru politicile impuse.

În acea perioadă, ziarele europene discutau despre cum „America își impune voința financiară asupra lumii”, iar Japonia începea să-și construiască strategii pentru a combate dominația dolarului. Deciziile luate atunci au dus la crearea unor noi acorduri financiare și comerciale care, în esență, au redefinit economia globală.

Astăzi, trăim într-o lume complet diferită, dar ecourile renunțării la etalonul aur se aud încă. Băncile centrale, cum ar fi Fed-ul american sau Banca Centrală Europeană, au devenit „greii” economiei mondiale, capabili să influențeze totul, de la prețul pâinii până la costul unui împrumut pentru casă. Între timp, criptomonedele, cum ar fi Bitcoin, încearcă să conteste acest status quo, oferind o alternativă la banii „tradiționali”.

Azi, unii cer revenirea la etalonul aur, argumentând că ar aduce stabilitate într-o lume financiară prea volatilă. Dar să nu uităm, trecerea de la aur la fiat a permis lumii să treacă peste crize majore, cum ar fi cea din 2008. În același timp, a creat și riscuri noi, cum ar fi inflația galopantă sau creșterea incontrolabilă a datoriei publice.

În final, renunțarea la etalonul aur a fost ca o „rupere de nori” pentru finanțele globale, aducând atât binecuvântări, cât și blesteme. Această mutare a transformat modul în care funcționează economiile și a dat naștere unui nou set de reguli financiare. Privind înapoi, vedem că, deși a existat o perioadă de turbulențe, sistemul financiar global s-a adaptat și a supraviețuit. 

Dar ce ne rezervă viitorul? Într-o lume în care criptomonedele și noile tehnologii schimbă constant peisajul financiar, poate că întoarcerea la aur nu ar fi răspunsul. Însă, un lucru e clar: deciziile economice, așa cum a fost cea din 1971, au un impact care se simte chiar și după cinci decenii.